Se cumpara partide la pret redus

Intimplarea a facut sa aflu stirea despre partidul lui Gigi Becali tocmai cind citeam cu sufletul la gura Memoriile lui Gabriel Garcia Marquez. Autorul capodoperei „Un veac de singuratate“ seduce si prin amintirile sale. Din motive complexe, abordabile, poate, poate, intr-o dezbatere literara, realitatea memorata, cea a Caraibelor, nu difera prea mult de realitatea creata in roman, cea a miticului sat Macondo. Tocmai cind ma intrebam, asadar, daca si in Romania s-ar putea petrece fapte in stare sa nasca, la inalta temperatura a fanteziei, un roman precum cel dedicat de Marquez Columbiei din Caraibe, a picat vestea cu partidul cumparat de Gigi Becali. In Memorii, scriitorul de faima mondiala vorbeste la un moment dat de un razboi intre Peru si Columbia declansat de amanta primarului dintr-un sat columbian aflat la granita dintre cele doua state. Indragostit de impresionanta mulatra, un sergent peruan trece granita cu citiva camarazi si o fura. In replica, primarul columbian se repede si el peste granita, impreuna cu citiva salariati, si, dupa o mica incaierare pe teritoriul peruan, isi ia inapoi metresa. De aici a izbucnit un razboi de-adevaratelea intre Peru si Columbia, cu tot tacimul conflagratiilor ulterior consemnate de catre istorici. E vreo deosebire intre un razboi dintre doua tari izbucnit de la amanta unui primar dintr-o amarita localitate de granita si cumpararea unui partid de catre Gigi Becali? Nici una. Amindoua faptele stau sub acelasi semn. Al realitatii incredibile din tari in care democratia naste absurd zi de zi si ceas de ceas, pentru ca e un vesmint strain, impus unei societati invatate sa umble desculta si cu pantalonii rupti in fund.

Intr-o societate normala, cu o democratie autentica, nascuta din exigentele firesti ale ei, n-ar putea izbucni un razboi intre doua tari pornind de la o metresa disputata de un primar si de un sergent. Dar nici n-ar fi posibil ca un partid sa fie cumparat de o persoana particulara, asa cum ai cumpara o pereche de ciorapi de dama. Asa ceva e posibil doar intr-o tara din Caraibe. Sau, ma rog, intr-o tara din Balcani.

Momentul Gigi Becali a dat presei noastre prilejul de a se manifesta din nou in acelasi registru pitoresc, de conotatie caraibiana, in care s-a produs cumpararea unui partid cu sigla si cu sediu cu tot. S-au scris si spus multe glumite si, ceea ce e mai grav, s-au exprimat in pamflete ieftine multe indignari. Momentul e insa prea semnificativ pentru Romania de azi ca sa nu merite o dezbatere ampla despre locul si rolul institutiilor democratice in societatea noastra, dar mai ales despre felul in care maimutarim noi Occidentul. Se impunea o asemenea dezbatere si in contextul misteriosului accident de vinatoare caruia i-a cazut victima un membru al guvernului.

A merge la vinatoare e un obicei nobil. N-am nimic impotriva celor care, cetateni obisnuiti fiind, practica vinatoarea din tata-n fiu. Nu poate insa decit sa ma amuze ticul postdecembrist in virtutea caruia un om normal, o data ajuns sef politic, isi descopera drept pasiune vinatoarea. Insi care pina mai ieri aveau drept sport preferat tablele si drept bautura, tuica de prune se izmenesc in partide de vinatoare si se arata in public fini consumatori de whisky. Cum au ajuns niste oameni normali s-o faca pe vinatorii in actiuni organizate oficial? Foarte simplu. Maimutarind obiceiurile occidentale. Sa te mai miri, oare, ca pina si accidentul domnului ministru nu iese din sfera comicului? In aceasta Columbie a Europei care e Romania, apare drept real ceea ce un prozator ar ezita sa introduca intr-un roman de teama c-ar putea fi acuzat ca exagereaza : partide care se cumpara de catre persoane particulare si ministri care-si pierd testiculul la vinatori cu pretentii.