Sintem cu totii niste indieni!

In mare voga la televiziunile noastre filmele indiene. Ziarele iau atitudine, de la pamflet la ironie. Toate se mira cum de pot urca audienta asemenea imbecilitati patentate.

Sceptic la mirarile din presa pe care le-am atribuit izmenelilor intelectualiste de cafenea, am tinut sa vad un film indian. S-a numit „Cavalerul dreptatii“, a fost promovat cu un vuiet demn de transmisia in direct a unei lovituri de stat cu varsare de singe si a fost intrerupt de o caravana de spoturi publicitare, semn ca poporul l-a consumat ca pe o fleica la gratar. De data asta, nu numai c-am dat dreptate nedumeririlor din presa, dar, mai mult, le-am considerat prea blinde fata de ceea ce le-a fost dat ochilor sa vada. In primele zece minute am ris cu atita pofta de imbecilitatea absoluta a acestei productii venite din tara celor cu zbenghi in frunte, ca si regretam incapatinarea de a nu viziona un film indian. Dupa aceea, treptat, treptat, am prins a ma enerva. Imbecilitatea e hazlie pina la hotarul a zece minute. Dincolo de el, devine revoltatoare.

Despre filmul indian s-a scris ca exceleaza in artificialitatea situatiilor si a personajelor, in ilogicul intimplarilor, in sentimentalismul de levantica. Aceste observatii mi se par blinde prin raportare la pelicula inghitita cu noduri.

Se spune ca filmele porno sint tot ce poate fi mai subintelectual. Nu e adevarat. Mai jos intelectual de filmele porno sint filmele porno facute cu un buget sarac. Filmele realizate intr-o camara, cu femei trecute, etalindu-si zbirciturile carnii obosite si negreata de sub unghiile nepilite. Un lucru asemanator il pot spune si despre „Cavalerul dreptatii“. Situatii artificiale, psihologii taiate cu toporul, finaluri dulcege au si filmele americane. Dar chiar si cind sint de duzina, aceste filme tradeaza un efort de profesionalism. Nu de alta, dar exista si un profesionalism al culturii de masa. Filmul indian de la Antena 1 excela insa prin subdezvoltarea sa totala. Inteligenta subdezvoltata, de handicapati balanganitori, mijloace subdezvoltate, scenarii subdezvoltate. Parea o productie facuta in baie, si nu in toata baia, ci doar in cea impartita cu WC-ul. Interpretii erau de mina a paispea, culesi de pe strada, unde cerseau, probabil, de la turistii americani guma de mestecat deja mestecata, regizorul parea un mecanic de intretinere intrat peste noapte in show bizz. Nu altfel se explica nevoia interpretului principal de a-si racni orice sentiment, chiar si cel de a se simti transpirat si, mai mult, de a insoti cu mina tot ce-i iesea din gura, inclusiv, sau mai ales, scuipatul. Cei din planul secund erau lasati in plata Domnului de catre regizor. Drept urmare, cind eroul principal, o frumusete masculina tipic indiana, adica frumusetea unui vitel pe cale de a da de poarta noua, se strofoca de parca ar fi fost constipat, pentru a-si exprima iubirea fata de o frumusete feminina tipic indiana, adica o boccie cu zbenghi in frunte, cei din jur faceau tot ce le trecea prin cap. Regizorul nu le daduse nici o indicatie! Nici bani, probabil.

Telenovelele se remarca prin simplificarea stupida a ordinii sociale. In aceste peltele despre iubiri neimplinite, care fac sa urineze continuu ochii secretarelor de firma si ai vinzatoarelor de la cosmetice, nu exista stat de drept. Cind realizatorii se gindesc si la realitate, Politia, Justitia, Procuratura se exercita in formula de basm din realismul socialist. Intr-o telenovela pe care am reusit s-o urmaresc pina la capat, gratie unui crincen efort de vointa, un proces se desfasura intr-o sala amintind o bucatarie de bloc social, cu o usa pe care putea da buzna oricine fara ca judecatorul sa se sesizeze. Nocivitatea acestor produse importate din America Latina, continent al subdezvoltarii eterne, consta in proasta educare a oamenilor simpli, convinsi episod de episod ca Justitia e un fel de mahala mai spalata, iar Politia, o institutie prin nimic diferita de cea a batausilor de cartier.

Ei bine, din acest punct de vedere, filmul indian e de o nocivitate la patrat. Exagerarea exagerarilor din telenovele, filmul indian te lasa cu gura cascata prin felul cum intelege statul de drept. In „Cavalerul dreptatii“, Justitia e intruchipata de un barbat copt, scund si indesat ca un popic. E de presupus ca indeplineste in film rolul judecatorului. Dusmanii Frumosului principal (frumos in stil indian, adica bocciu) reusesc sa-l mituiasca pe asa-zisul judecator ca sa-l condamne la moarte (sic!). Respectivul da sa treaca la treaba. Apare insa ca din senin o duduie plinuta cu aer de hangita trecuta si-l ia la urecheat pe judecator. Spre finele tiradei moraliste, aflam cu uimire ca intempestiva e fiica judecatorului. Pe noi, diareea ei verbala ne lasa indiferenti,nefiind nici macar doctori de stomac. Pe popic insa il impresioneaza atit de tare ca se pune pe bocit. Peste vreun sfert de ora de film, inclusiv de publicitate (la bandaj menstrual), judecatorul vine la politist si cere eliberarea Frumosului cu zbenghi in frunte. De unde si pina unde o asemenea cerere, mesterii filmului nu se ostenesc sa ne spuna, la ei, in India, Justitia fiind reprezentata de un ins care face ce-i trece prin cap, iar Politia, de un Patratos atit de sarac cu duhul ca ne devine simpatic. Nici una, nici doua, cei doi se iau la bataie, si-si cara pumni unul altuia inca vreun sfert de ceas de film si de publicitate (de data asta la spray antitranspiratie). Intre timp, masele populare dau navala in inchisoare, ii pun la pamint pe gardieni, pe politisti, ba chiar si pe militarii veniti in ajutor, si-l elibereaza pe Bocciu. Asa se rezolva intr-un film indian o problema de drept.

De ce au atunci succes filmele indiene la noi? Pai, pentru ca sintem cu totii niste indieni!