Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Aici este atit de bine. Desi copiii la patru luni, ca mine, nu recunosc oamenii din preajma, simt doar fiinta mamei, cum o simt, nu stie nimeni, este o taina, eu vad aici doar o lumina mare si calda. Ar trebui sa spun ca o multime de lume se ocupa de mine, dar nu este adevarat. Poate oamenii exista, dar ma ating si imi vorbesc atit de delicat, incit vor mai trece luni de zile pina voi invata sa le deosebesc miinile si cuvintele de mingiierea si tacerea calda a luminii. Imi este dor de voi. Sper sa veniti cit mai repede la mine. Si, daca veniti, sa luati si lumina inapoi, o data cu mine. Sa o luati acasa. Pentru ca in „ghetoul mortii“ Romanestilor, viata este o craiasa a troienelor de gheata.
Cind am plecat din locuinta calda, pentru ca asa spunea Dreptatea, eram in burta mamei. Am auzit cum plinge, cu mobila in strada, trei nopti, pe afara. As fi vrut sa ii spun ca nu imi este teama de ger. Dar mama plingea inainte. Iar cuvintele mele i se loveau de pintec. Am fost foarte cuminte si la nastere, si patru luni in care sarbatoream in fiecare zi sinul mamei. Afara imi era frig si foame. Daca nu am regretat viata din fiinta mamei, este pentru ca va vedeam, doi oameni de zapada, cum imi inveliti privirea cu ochii de carbune.
Nu stiu de ce plingeti. Nu stiu de ce mama ma infasura in umbre, si, cind nu a mai gasit nici o umbra calda, picura pe fata mea inghetata o ploaie plapinda. Nu stiu de ce oamenii in alb care s-au aplecat peste frigul meu, care nu mai respira, au spus: „Nu mai este nimic de facut. A degerat. Este moarta.“ Nu stiu de ce am inchis ochii cind am auzit-o pe mama: „A murit ca o puisoara de gaina inghetata“. Parca am stiut eu ceva de cind mi-ati dat viata. Cind am deschis ochii iar, lumina era calda. Era atit de bine, cum era, mamica draga, doar in tine. Si nici in tine nu era atita lumina. In tine se amestecau toate culorile, si, din cind in cind, muscam norii care imi dadeau hrana. Aici nu imi este niciodata frig. Niciodata foame.
Iti multumesc ca am ajuns aici. Le multumesc oamenilor. Oamenilor minunati din aceasta tara. Din lumea intreaga. Oamenilor pe care nu i-am cunoscut vreodata. Sper sa vina si ei aici, sa ne jucam cu lumina, o tabara intreaga.
As vrea sa le daruiesc ceva, dar, la patru luni, nu am agonisit nimic. Si totusi, tu, maicuta mea draga, cind m-ai asezat, rece, in patutul inghetat, mi-ai agatat de git o cruciulita fermecata, si mi-ai spus: „Ia-o, puiutul mamei! Sa iti fie vesnicia usoara!“
Uite cruciulita, mama draga, ti-o intind. Daruieste-o oamenilor. Nu se pot incalzi cu ea, este adevarat. Dar macar inima, cind bate pentru copilul lor, va bate intr-o cruce care s-a odihnit si ea o data cu inima mea care a incalzit-o, pe cit a incetat sa bata, cu recunostinta ei calda...