Legea Pruteanu exista

Iata ca domnul Iliescu a fost de acord cu „legea lui Pruteanu“. A promovat-o (adica i-a facut si o mica publicitate) si i-a sfatuit pe cei care au contestat-o s-o citeasca. Argumentul principal al presedintelui, sa recunoastem, e de bun-simt. Nu te poti pronunta asupra unui lucru fara sa-l cunosti. In privinta „legii Pruteanu“, s-a vorbit mult despre Pruteanu si putin despre legea sau proiectul in sine. S-a amestecat o aiureala despre o „lege a limbii romane“, zic unii, cu zacusca si kilometrajul de bicicleta. Asa cum remarcase presedintele, mai nimeni nu citise serios cele doua coli A4, pe care se intind prevederile gindite de senator. Si cu cit se vorbea mai mult de „legea lui Pruteanu“, parca iti venea mai abitir sa-l injuri pe Pruteanu. Voia senatorul o lege a lui, asa, de-al naibii, ei bine, tot de-al naibii nu-l voiau altii pe Pruteanu cu legea lui. Dar omul tinea cu dintii de proiect. Se crispa, se inversuna, se milogea („ce-am cerut, dom’le, o mica schimbare, ceva acolo“ – ii scria el lui Liiceanu), nu lasa legea din mina. La fel ca in armata (povesteste taranistul Vasile Lupu), cind ii luase unuia kilometrajul de la bicicleta si, prins cu el in valiza, nu-l mai dadea in ruptul capului. „A cazut in genunchi – zice Lupu – si a inceput sa plinga cerindu-mi sa nu-i iau acel obiect, ca este viata lui si ca nu poate trai fara acel obiect“. Sentimentele investite in kilometraj se regasesc intacte in actuala lege. Senatorul a bagat in ea suflet la fel cum se intimplase cu admirabila emisiune TV „Doar o vorba sa-ti mai spun“. Era exact ce-i trebuia limbii romane pentru a fi mai putin maltratata pe strada, la televizor si in parlament. Emisiunea avea un rating (cuvint ce va trebui tradus) ceva de speriat. Intrind in politica, Pruteanu a pierdut emisiunea. Atunci s-a produs o drama similara cu cea declansata de confiscarea kilometrajului de bicicleta. A urmat un divort politic, Pruteanu asteptind de la PDSR doar vorba ca sa-si reia emisiunea. N-a fost sa fie. Atunci a incoltit, de fapt, ideea noii legi. Mai putin importanta pentru limba romana, dar contind enorm pentru moralul senatorului. Si imediat a fost atacat. I s-au reprosat de-a valma si kilometrajul, si proiectul, si zacusca, se vorbea si nu se vorbea despre lege.

Eu am citit legea, asa cum ne indemna presedintele. In partea ei populista, legea e cuviincioasa, pare de bun-simt. Principiul e simplu. Cine nu pricepe o iota engleza nu poate fi obligat sa afle pe cai normale – scoala, dictionar, intreaba publicul sau un prieten. Daca n-a invatat in comunism, cind scoala era chiar gratuita, nu-l poti obliga in capitalism, cind totu-i pe bani si nici n-ai nevoie de mai multe clase ca trenul ca sa faci avere. Asadar, Pruteanu zice ca un social-democrat: sa i se traduca omului ce scrie pe firma. E si spre binele negustorului, intrucit clientii ii trec mai usor pragul daca afla ca mini-market-ul e un fel de pravalie. Zgiindu-se la traducere, clientul invata si englezeste. Se conserva si romana, penetreaza si engleza. Daca inveti spaniola cascind ochii la telenovele, de ce sa nu inveti englezeste belind ochii la firme? Logica e rupta din rai, iar asta e partea buna a legii.

Partea proasta e ca pe Pruteanu il doare in cot de costurile adaptarii. Gazeta de Sud a intreprins in acest sens o ancheta la registrul comertului. Rezulta ca societatile se vor impovara cu sume fabuloase pentru a-si reface firma si publicitatea. Miliarde de lei. Si sint firme care traiesc de azi pe miine. Pina la urma, ceea ce nemultumea nu erau patima si eventualul bizdic, ci faptul ca senatorul a gindit de unul singur o lege care afecteaza o lume intreaga. Orgoliul lui Pruteanu va costa enorm, pentru ca firmele va trebui sa-si recupereze pierderile din ceva. Din ce? Ati ghicit: din scumpirea produselor. In acest punct, dragostea pentru limba romana se desparte de iubirea pentru un kilometraj de bicicleta.