Salvarea prin marturie individuala

Doua carti aparute recent provoaca la meditatie despre destinele guvernantilor nostri. Prima aparuta, in ordine cronologica, este „Cursa pe contrasens“, semnata de fostul prim-ministru al Guvernului Romaniei, Radu Vasile. Cea de-a doua este „Purtatorul de cuvint“, semnata de Rasvan Popescu. Acestora li se adauga opusul in patru volume masive, publicat recent de fostul presedinte, Emil Constantinescu, opus care solicita o analiza aparte.

Cele doua titluri mentionate mai sus fac parte dintr-o specie literara noua, aparuta dupa 1990: marturii despre politica zilei. Nu am avut asemenea carti inainte de 1989. Nici unul dintre fostii demnitari comunisti nu avea aprobarea sa-si publice memoriile. Cind scapa cite un titlu pe piata, toata lumea se repezea sa-l citeasca, fiind curioasa sa gaseasca detaliile din spatele usilor inchise. Imi aduc aminte cu cita atentie am citit insemnarile lui Aurel Vijoli, fost ministru de finante in timpul lui Gheorghiu Dej, sau cartile de eseuri ale lui Mircea Malita, in speranta – desarta, de altfel – de a gasi o explicatie pentru modul in care functiona sistemul de decizie la virful statului comunist. Cite un roman care imbraca in forma literara evenimente, fapte, procese din vremea noastra avea un succes monstru, se publica in zeci de mii de exemplare, era citit si discutat de toata lumea. Numai ca nu totdeauna acel roman era citit pentru valoarea literara, fapt care explica de ce aceleasi titluri publicate astazi nu se mai vind decit in citeva sute sau mii de exemplare.

Cartile politicienilor aparute dupa 1990 sint deja suficiente ca sa umple un raft. Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Severin, Paul Dobrescu, Iosif Boda au scris despre ceea ce se intimpla in politica romaneasca inainte de 1996. Acum, Rasvan Popescu, Radu Vasile si Emil Constantinescu scriu despre ceea ce s-a intimplat intre 1996 si 2000. Nu poti sa nu fii curios.

Radu Vasile scrie asa cum vorbeste: usor, cu multe oralitati, trecind peste fapte si fenomene cu o privire superficiala. Nu afli din „Cursa pe contrasens“ ce face un prim-ministru toata ziua. Nu afli cum decurge o sedinta de guvern. Nu te lamuresti daca primul ministru Radu Vasile era preocupat de reducerea deficitului bugetar sau de cresterea economica. Afli insa ca Radu Vasile a abordat Fondul Monetar International si pe Miron Cosma (in celebrul episod al Pacii de la Cozia) absolut la fel: ca la o sueta, cu volute de limbaj, cu promisiuni despre care ambele parti stiau de la bun inceput ca nu vor fi respectate. Cu Miron Cosma i-a mers. Cu FMI, nu. Nici cu Banca Mondiala. Nici cu Uniunea Europeana. Din marturia fostului prim-ministru intelegi mai bine tensiunile din interiorul Conventiei Democratice, lipsita de un lider ferm, intelegi cum a escaladat conflictul dintre Emil Constantinescu si Radu Vasile, dar nu intelegi ce ne reprosa Banca Mondiala sau Uniunea Europeana. Oricum, insa, ceea ce publicul deja stia este confirmat de cartea lui Radu Vasile: CDR nu a stiut sa conduca tara, nu si-a sprijinit politicienii, nu a fost un vehicul bun pentru guvernare. Au cistigat puterea, dar n-au stiut ce sa faca din ea. Asa ca au disparut, salvati fiind numai unii abili politicieni care s-au transferat la timp in alte partide. Printre altii, si Radu Vasile, astazi senator PD.

Cartea lui Rasvan Popescu, de fapt un jurnal, arata un om rupt in doua: ziua incerca sa fie purtator de cuvint si inalt oficial al Romaniei, iar seara devenea scenarist de film, preocupat de personajele sale si de felul in care scenariile ii devin filme. Supravietuitor prin definitie ( a lucrat pentru Victor Ciorbea, dar sub mina lui Valeriu Stoica, apoi a lucrat pentru dusmanul lui Ciorbea, Radu Vasile, dupa care s-a transferat la dusmanul lui Radu Vasile, respectiv Emil Constantinescu, parasindu-l pe acesta pentru un post garantat intr-o institutie centrala de unde poate sa-si continue incercarile de a-si finanta filmele), Rasvan Popescu se infatiseaza ca un critic resemnat al vietii cotidiene, neproductiv si versatil in structurile oficiale. Dupa lectura, cartea iti lasa un gust amar, caci nu poate decit sa-ti confirme enorma viermuiala de interese meschine, lipsa de directie, individualismul si egoismul celor care au guvernat intre 1996 si 2000. O carte de atmosfera dezamagitoare.

Cind se va scrie istoria corecta a celor patru ani de guvernare CDR-PD-UDMR, aceste doua carti nu vor putea servi decit ca argumente pentru concluzii critice si neiertatoare. Radu Vasile si Rasvan Popescu incearca sa se salveze individual din ceea ce a fost una din marile dezamagiri ale tranzitiei. Nu reusesc decit sa ne puna intrebarea: ce cautau acesti oameni, altfel onorabili si talentati in propriile domenii, in structurile politice ale statului roman?