50 de ani de prosperitate

Astazi, 23 iulie, dupa 50 de ani de la data intrarii sale in vigoare, expira Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, primul pas in constructia Uniunii Europene de azi.

Formal, este vorba doar despre un tratat politic cu puternice reverberatii economice. In realitate, este vorba despre miscarea politica fundamentala care a permis statelor din Europa Occidentala, aflate inca sub socul profund al celui de-al doilea razboi mondial, sa-si poata redefini destinul intr-un sens cu totul nou, cel al colaborarii intru bunastare. Iar rezultatul a fost, intr-o prima etapa, o evidenta crestere a economiilor nationale in formula sociala a „statului bunastarii“, urmind apoi etapa reunirii politice a bunastarilor sociale nationale in spatii comune din ce in ce mai largi, intr-o evolutie care a mers de la „Benelux“ la ceea ce cunoastem azi ca fiind cercul de 15 state al UE, deschis miine spre alte zece noi state din centrul si estul Europei (practic toate, cu exceptia Romaniei si Bulgariei).

Desigur, din perspectiva cititorului roman, povestea bunastarii este cea mai fascinanta dintre toate, dar este o lectie a carei valoare trebuie descifrata tocmai prin dimensiunea esentiala a ceea ce a insemnat atunci efortul de depasire a rationamentului predominant in istoria lumii pina in acel moment, respectiv cel bazat exclusiv pe „interesul national“. La inceputul anilor ’50, cele mai multe tari din Europa Occidentala dadeau primele semne timide de ridicare din ruinele razboiului, economia lor nationala era devastata, nivelul de viata al populatiei era extrem de scazut, pentru cei mai multi mizeria era un fenomen de zi cu zi. In incercarea de a depasi situatia foarte dificila in care se aflau, sase tari europene au decis atunci sa-si puna in comun resursele din sectoarele economice cele mai importante pe care le detineau in domeniul carbunelui si otelului (ultimele ar fi fost folosite intensiv ca motoare ale industriei de razboi) si sa creeze o organizatie internationala cu menirea de a gera aceste resurse in scopuri pasnice. Astfel, la 18 aprilie 1951, la Paris, Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECA).

Desigur, un gest foarte important in domeniul supravietuirii economice. Dar cu mult mai important era actul politic de a crea, pentru prima oara in Europa, o institutie care sa poata prelua prerogative nationale si sa gereze in comun, prin decizie comuna, un spatiu economic transnational. CECA a reprezentat prima mare demonstratie ca acest lucru era posibil, confirmare a visului politic formulat de cei care, acum, sint denumiti „parintii fondatori“ ai Uniunii Europene: Jean Monnet, Robert Schuman (la acea vreme ministru de externe al Frantei), Alcide de Gasperi si Konrad Adenauer (sefii guvernelor Italiei, respectiv Germaniei Federale). Faptul ca CECA a dat foarte rapid rezultate a permis ca, la scurt timp, sa se poata trece la etapa urmatoare, adica la crearea in 1957 a Comunitatii Europene, cea din care deriva in mod direct Uniunea Europeana de azi, iar spiritul tratatului din 1951 a inspirat marile tratate fundamentale ulterioare, cele pe baza carora s-a articulat Comunitatea Europeana (Tratatul de la Roma, 1957) si apoi UE (Tratatul de la Maastricht, 1992).

Lectia majora a acestui succes este extrem de importanta pentru urmatoarea faza a dezvoltarii UE, dar si, in aceeasi masura, pentru Romania, aflata inca in zona de asteptare: in actualele conditii politice, economice si sociale, bunastarea nu mai poate fi rezultatul unic si exclusiv al unei dezvoltari nationale dupa un program „original“ si autarhic. Rezolvarea gravelor probleme ridicate de fenomenul saraciei (care tinde in unele cazuri sa devina unul endemic) nu poate sa fie decit rezultatul unei cooperari cu un sistem al bunastarii.

Pina acum, de cele mai multe ori, politicienii romani, in vizitele lor la Bruxelles, s-au marginit sa constate cit de greu este acasa, cit de mare este mizeria, cit de intinsa este incultura politica a colegilor sau adversarilor lor de partid, cit de grea este mostenirea lasata de ceilalti, cerind ca Romania sa primeasca din ce in ce mai multe fonduri pentru a putea suplini problemele foarte dificile cu care se confrunta pe toate planurile. Termenul-cheie al tuturor discursurilor (mai vechi sau mai noi) este „ajutorul financiar“, idee care a ramas adinc intiparita in constiintele celor care poate se bucurau sincer in ’90 de sosirea a inca unui „camion cu ajutoare“… Insa centrarea exclusiva (la nivel individual sau colectiv) pe acest tip de sperante si cerinte prezinta riscul aparitiei unei adevarate mentalitati de asistati, iar rezultatele pot fi dezastruoase pe termen mediu si lung. Un singur exemplu: speram acum ca, daca in mod cert nu vom fi inclusi in primul val de extindere a UE, macar sa beneficiem de sume mai mari de bani in cadrul programelor de preaderare, banii ramasi de la ceilalti, elevi silitori care si-au facut temele mai repede. Poate, dar aici, la Bruxelles, se stie foarte bine ca Romania nu este in stare sa elaboreze programe pentru a cheltui sumele prevazute acum in bugetele comunitare prin ISPA, PHARE SI SAPARD, neinstituind la timp organismele nationale necesare…

Solutia celor 50 de ani de bunastare reala comunitara sta tocmai in existenta retelei de contacte supranationale pe care le-a reprezentat CE si, mai apoi, UE: solutia unei chestiuni nationale majore a fost gasita si finantata la „nivelul Bruxelles“ tocmai fiindca s-a constatat ca problema era cu adevarat majora si, in consecinta, interesa ansamblul statelor membre. In contextul actual, riscul saraciei este de a ramine exclusiv „nationala“, fara a avea conexiunile, canalele si formulele institutionalizate pentru a cere, primi si gera sprijinul financiar si economic. Iar ceea ce ar trebui sa cerem este deschiderea de asemenea canale, adica integrarea noastra in sistem, ca o conditie prealabila pentru negocierile politice de aderare. Raminind doar la acel nivel, discutiile (ca si satisfactiile) ramin exclusiv de ordin politic-electoral, fara relevanta reala pentru populatie, preocupata de saracie si de grija zilei de miine.

De ce nu le cerem direct partenerilor nostri europeni sa ne deschida canalele care ar putea permite discutarea si rezolvarea unora dintre parametrii celei mai grave probleme politice cu care se confrunta Romania de acum, adica saracia? Este foarte posibil sa obtinem un raspuns. Altfel, ducind pe mai departe statutul de „ruda saraca“ si exportatoare majoritara de retele de tigani cersetori si violenti, ne va fi foarte greu!