La 28 octombrie 1962, liderul sovietic Nikita Hruşciov ordonă retragerea rachetelor din Cuba, încheindu-se astfel criza dintre URSS şi SUA.
Celebra şi totodată controversata criză a rachetelor din Cuba a fost fără îndoială, cel mai important moment al Războiului Rece, derulat în trecut între blocul sovietic şi cel ocidental. În urmă cu aproape cincizeci de ani, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost mai aproape ca niciodată de declanşarea Armaghedonului, scrie descopera.ro.
Când în luna octombrie a anului 1962, J.F. Kennedy – preşedintele american din acea vreme a fost informat că un avion de spionaj americand e tip U-2 a descoperit rachete cu încărcătură nucleară trimise de sovietici în Cuba, bastionul lor comunist din Caraibe, acesta şi-a dat seama că este în mijlocul unei situaţii limită. Timp de 13 zile fatidice, cât timp Kennedy s-a confruntat cu Hruşciov, întreaga lume a trăit probabil cele mai încordate momente din întreaga noastră istorie. Cele două superputeri aveau nu doar posibilitatea de a se distruge reciproc, ci şi pe cea de a stinge definitiv lumina pe Terra. Din fericire, lucrurile s-au terminat altfel. Însă detaliile crizei din 1962 rămân şi astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situaţiei actuale. Care nu este deloc una liniştitoare.
Situaţii tensionate
Imediat după ce a obţinut puterea deplină în Cuba anului 1959, liderul revoluţionar cubanez Fidel Castro a avut ca obiectiv principal, şi logic până la un punct, stabilirea unei alianţe trainice între ţara sa şi Uniunea Sovietică. Sub regimul său, Cuba s-a dezvoltat ca o ţară dependentă ombilical de URSS datorită ajutorului militar şi economic oferit de aceasta. Guvernul lui Castro era iniţial neutru competiţiei multiple dintre cele două superputeri.
URSS-ul nu era interesată inițial de Cuba, iar Fidel Castro chiar vizitase Statele Unite în decursul anului 1959. Dar când reformele socialiste implementate de Castro au ameninţat intersele americanilor proprietari de pâmânturi din Cuba, brusc Castro a devenit un personaj indezirabil în toate cercurile de putere din Washington. Ostilitatea relaţiilor cubaneze-americane a oferit o ocazie mult aşteptată de Uniunea Sovietică care dorea instalarea unui avanpost militar în coasta americanilor. SUA a decis atunci să înceteze în anul 1961 orice relaţie diplomatică cu Cuba.
În acelaşi timp sovieticii erau în plin Război Rece (1945-1991) cu americanii şi aliaţii lor occidentali, perioadă presărată pe atunci cu numeroase confruntări politice şi economice. Cele două blocuri au intrat în probabil cea mai tensionată fază a relaţiei lor imediat după ce pilotul unui avion de spionaj de tip U-2 care zbura la mare altitudine deasupra Cubei pe data de 14 octombrie 1962 a fotografiat asamblarea mai multor rachete sovietice cu rază medie de acţiune de tip SS-4 care erau asamblate pentru o ulterioară instalare.
Două zile mai târziu, preşedintele Kennedy a fost informat oficial despre situaţie, fapt care l-a făcut să convoace de urgenţă un grup de strategi şi consilieri, grup care avea să fie cunoscut ulterior sub numele de Comitetul Executiv sau pe scurt, ExCom. În cadrul acestui for suprem activau cei mai importanţi oameni din SUA, precum Secretarul de Stat Dean Rusk, Secretarul Apărării Robert McNamara, directorul CIA, John McCone şi mulţi alţii. Timp de aproape două săptămâni, preşedintele Kennedy şi echipa sa urmau să se lupte cu criza diplomatică deja instalată între cele două superputeri, la fel cum în Kremlin, Nikita Hruşciov convocase un for asemănător.
Pentru americani, situaţia era deopotrivă una fără precedent şi de neacceptat. La aproximativ 145 kilometri sud de Florida, rachetele sovietice puteau atinge uşor ţinte situate în tot sud-estul SUA. Dacă americanii ar fi permis amplasarea rachetelor sovietice în Cuba, situaţia ar fi dus la înclinarea balanţei în defavoarea americanilor care conduseseră până atunci cursa înarmărilor nucleare. Trebuie reţinut totuşi că se ajunsese la acest punct din vina iniţială a americanilor.
Uniunea Sovietică ajunsese să-şi instaleze rachetele în Cuba din două mari motive:
Pentru a face o demonstraţie de forţă ameninţând SUA dinspre Caraibe, şi pentru a întări poziţiile de negociere în încercările repetate ale Moscovei de a forţa alipirea Berlinului de Vest la Germania comunistă. Ca motive de ordin secundar mai figurau apărarea Cubei de o eventuală invazie americană şi sporirea prestigiului sovietic la ONU.
Însă nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat dacă americanii care se pregăteau febril şi precipitat de un eventual război nuclear în Europa nu ar fi amplasat primii rachete nucleare în ţările aliate din NATO. SUA a decis astfle să plaseze baterii de rachete în ţara care avea graniţă directă cu URSS-ul de atunci. Este vorba de Turcia, stat NATO care avea pe atunci graniţă cu două foste state sovietice, Georgia, respectiv Armenia.
Ameninţări, blocada navală, şantaj reciproc şi Glasul Raţiunii
Surprinşi de mişcarea nebănuită a sovieticilor, mulţi membri din ExCom au intrat în panică şi au cerut atacarea şi distrugerea rachetelro nuclare din Cuba înainte ca acestea să devină operaţionale. Preşedintele Kennedy a fost liantul păcii, cel care nu dorea să se ajungă atât de repede la un război cu consecinţe devastatoare şi nebănuite. În schimb, Kennedy a decis instituirea unei blocade maritime asupra Cubei pentru a preveni astfel instalarea altor rachete sovietice.
Chiar dacă această măsură nu a dezamorsat criza, blocada Cubei a dus la evitarea unui atac direct şi i-a oferit preşedintelui american mai mult timp pentru discuţii diplomatice. Până atunci însă, sovieticii instalaseră deja între 36-42 rachete SS-4 cu rază medie de acţiune. Şase dintre rachete erau falsuri făcute din carton pentru a înşela astfel un potenţial atac american. Rachetele aveau o rază de acţiune de 2036 kilometri şi puteau atinge oraşe precum New Orleans. Miami şi chiar capitala Washington DC. Fiecare rachetă avea o încărcătură explozivă de o megatonă , echivalentul unui milion de tone de dinamită. O singură rachetă a sovieticilor era de 60 de ori mai puternică decât bomba care a căzut la Hiroshima, bombă care avea „doar” 16 kilotone, adică echivalentul a 16.000 tone de dinamită.
Sovieticii mai instalseră în Cuba o baterile de 12 rachete nucleare de tip Luna cu o rază de acţiune de 32 kilometri, rachete care erau destinate să fie folosite doar dacă americanii încercau o invazie terestră. Comandanţii sovietici primiseră dreptul să folosească rachetele Luna după cum credeau de cuviinţă, fără să mai aştepte ordinul Moscovei. Situaţia s-a schimbat după data de 27 octombrie când Kremlinul nu le-a mai dat voie să le acţioneze nici pe acestea fără ordinul său direct. Asupra SUA mai erau aţintite 80 de rachete debaterie de tip Sopka, care erau amplasate pe plajele cubeneze. Atunci, în Cuba staţionau peste 40.000 de soldaţi sovietici.
Kennedy se gândea în continuare la o măsură care să ducă la detensionarea situaţiei nu la escaladarea ei. După ce a ordonat marinei militare americane instaurarea blocadei, preşedintele american a trimis un ultimatum Kremlinului care cerea retragerea rachetelor. În cadrul apariţiei sale televizate de-a dreptul istorice din data de 22 octombrie 1962, JFK i-a informat pe cetăţenii americani de prezenţa rachetelor sovietice, şi-a explicat decizia cu privire la blocadă şi a asigurat întreaga lume că SUA era hotărâtă să-şi folosească întreaga capacitate militară pentru a neutraliza ceea ce ea percepea drept o ameninţare directă la siguranţa sa.
În urma acestei declaraţii publice, milioane de oameni din întreaga lume aşteptau cu teamă răspunsul URSS. Numeroşi americani au intrat în panică şi au crezut că vine Apocalipsa, după care au fugit să-şi facă provizii de alimente şi combustibil. Un moment crucial în desfăşurarea faptelor avea să survină pe data de 24 octombrie când navele militare sovietice s-au întâlnit în apele Cubei cu cele americane. Orice încercare a acestora de a sparge blocada ar fi dus foarte probabil la o confruntare militară care ar fi excaladat uşor într-un război nuclear. Însă navele sovietice nu au forţat blocada.
Discuţiile tensionate dintre cele două superputeri au continuat în decursul întregii săptămâni, iar pe data de 27 octombrie, situaţia s-a tensionat brusc căci un avion american de recunoaştere a fost doborât pe când zbura pe deasupra Cubei, iar o forţă de invazie era deja pregătită în Florida. De fapt, se poate considera că pilotul de 35 de ani, maiorul Rudolf Anderson, care a murit în avionul doborât a fost singura victimă din criza rachetelor. „ Atunci am crezut că a fost ultima sâmbătă pe care am trăit-o ”, îşi aminteşte în memoriile sale, fostul Secretar al Apărării, Robert McNamara.
Din fericire, în ciuda tensiunilor uriaşe, liderii sovietici şi americani au găsit o calede scăpare onorabilă. Singura, de altfel. În timpul crizei, liderii de la Washington şi Moscova nu au încetat să comunice între ei prin intermediul telefoanelor şi faxurilor. Diplomaţia şi comunicare aveau aşadar să-şi mai divedeasăc încă o dată valoarea incomensurabilă în astfel de situaţii. Pe data de 26 octombrie, Hruşciov i-a trimis un mesaj lui Kennedy în care se oferea să-şi retragă rachetele din Cuba în schimbul promisiunii că americanii nu vor invada această ţară. În ziua următoare, Hruşciov a forţat, anunţând că-şi va retrage rachetele doar dacă americanii şi le vor retrage pe ale lor din Turcia.
Înainte de acest moment, cele două superputeri căzuseră deja de acord să-şi retragă rachetele din Turcia, sovietici ştiau despre hotârârea americanilor,prin intermediul spionilor lor, dar de dragul aparenţei şi al diplomaţiei trebuiau să le lase acestora o cale de retragere onorabilă. Procurorul General al SUA, generalul Robert Kennedy i-a trimis personal mesajul de retragere ambasadorului URSS la Washington, iar începând cu ziua de 28 octombrie, criza rachetelor urma să se detensioneze. Atât sovieticii, cît şi americanii au fost speriaţi la modul serios de acest incident tensionat.
În anul următor, ambele părţi au convenit asupra instalării unei linii de comunicaţie directă între Washinton şi Moscova pentru a servi la dezamorsarea unor eventuale situaţii viitoare. Era începutul tratativelor prin care cele două superputeri aveau să cadă de acord asupra reducerii arsenalelor nucleare. Totuşi Războiul Rece era departe de sfârşit, iar sovieticii s-au lansat pe de altă parte în dezvoltarea unor rachete intercontinentale capabile să lovească SUA direct de pe teritoriul URSS.
Restul este istorie binecunoscută, dar din nefericire escaladarea tensiunilor din prezent de pe scena internaţională, ne readuce în memorie situaţia crizei rachetelor din Cuba.
