Vâscul ocupă un loc aparte în mitologia popoarelor europene, fiind o plantă încărcată de magie, un simbol al curățeniei spirituale, al libertății și al armoniei. Semn de bun augur al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, vâscul, căruia i se mai spune și „creanga de aur”, este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă, scriu jurnaliştii de la Agerpres.
Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni și de druizii celți, cât și de indienii nord-americani. Se spune că, atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire. Întrucât planta și menține prospețimea și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric, vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.
Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante, pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar – îl numeau „lacrima stejarului” și culegeau această plantă prin ceremonii fastuoase. Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele.
O altă legendă spune că Balder, fiul zeiței norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată făcută din vâsc. Lacrimile albe ale zeiței l-au readus la viață, iar ea a binecuvantat planta.
În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi dușmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat dușmănia și se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoșteau astfel. De Crăciun, oamenii au făcut o tradiţie din a-şi împodobi casele cu vâsc, pe care îl consideră un simbol al bucuriei și al păcii sufleteşti.
Sărutul sub vâsc
Sărutul sub vâsc a fost asociat pentru prima oară cu festivitățile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei își avea originile în mai multe credințe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul, care putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea. Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului, iar după ce toate bobițele erau rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.
Chiar dacă semnificația strămoșilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe țări, în special în țările anglo-saxone. Se spune că îndrăgostiţii care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea parte de bucurie și fericire şi vor avea o relație lungă și fericită. În Franţa însă, tradiţia “dictează” ca vâscul să fie prezent în casele oamenilor în ajunul Anului Nou şi în primele zile ale acestuia.
