Meșteșugul arderii pietrei de calcar în comuna Bîlvănești a fost atestat documentar în perioada celei de-a doua domnii a lui Vlad Țepeș (1431-1476), când apare pe o hartă tatuată pe o piele de căprioară.
Viceprimarul Gheorghe Rafa spune că arheologii au descoperit aici o așezare neolitică și urmele unor cuptoare în care dacii au preparat varul necesar în liantul cu care arhitectul greco-sirian Apolodor din Damasc a construit peste Dunăre podul lui Traian, început în anul 103 și terminat doi ani mai târziu.
„Cu alte cuvinte, vărăritul în zona noastră este o ocupație practicată de mii de ani. Acum doar puțini oameni mai cunosc tainele acestei îndeletnici, căreia i-am datorat supraviețuirea de-a lungul istoriei”, declară viceprimarul Rafa.
El a furat meseria de vărar, că a avut de unde, de la taică-său, Dănilă Rafa. Acum, chiar dacă are funcție la primărie, nu ezită să se tocmească și să se apuce să clădească o varniță.
„Un cuptor de var este greu de făcut. Presupune o tehnică specială. Mai întâi trebuie ales locul. Să nu fie amplasat în bătaia curenților. Apoi trebuie săpată în pământ o groapă ai cărei pereți îi plachezi cu pietre de râu, dure, să nu se topească, că la 3.000 de grade Celsius și fierul curge. Când se termină această lucrare, o tencuim cu humă și începem ziditul pietrei de calcar”, explică viceprimarul și îi face semn tatălui să continue.
Bătrânul Dănilă Rafa nu s-a lăsat rugat și, învârtind un măr verde în căușul palmelor arse de var și crăpate, vorbi cu pricepere: „Nu oricine poate să dea formă de oală pietrelor de calcar. La fiecare rând trebuie lăsate lăcașuri pe unde să pătrundă și să circule focul. Secretul este sus, când închei bolta. La suprapunerea pietrelor nu se folosește nici un material de construcție, nici pământ măcar, de aceea trebuie făcută bolta fără greșeală. Altfel, există riscul prăbușirii și e păcat de cei aproape 20 metri cubi de lemne pe care le arzi în cele șase zile cât durează până la obținerea bulgărelui de var”.
El și-a amintit că, pentru a continua tradiția vărăritului în locul acesta, situat la o altitudine de 690 metri, a fost nevoie să ucenicească de la vârsta de 11 ani la un bătrân al muntelui, din Podeni. Întrebat dacă „munca asta de ocnă” a meritat osteneala, Dănilă Rafa spune oricui că da, că de pe urma varului și-a făcut avere, a crescut doi copii.
„Și mai este ceva: am cunoscut mulți oameni, aflam vești. La noi greu ajungeau. Puneam boii la carul cu coviltir, mă întovărășeam cu alți doi munteni și cutreieram satele din câmpie. Făceam troc, dam zece kile de var pe o baniță de grâu sau de porumb”, a continuat Dănilă Rafa.
Când a fost vorba despre cât de rentabil este astăzi meșteșugul vărăritului, bătrânul cu regret a spus: „De când au apărut chimicalele pe toate drumurile, vărăritul este în pericol. Din păcate, puțină lume știe că tot varul este baza în construcții. Acum se folosesc vopseluri decorative. E drept, atractive, dar pereții caselor nu mai respiră, nu mai păstrează, ca să spun așa, confortul. Apar mucegaiurile, igrasia, și sănătatea omului este amenințată”.
Bătrânul Rafa a adăugat că, pentru a deveni vărar, îți trebuie pasiune, „dar și răbdare, că nu te poți îmbogăți din comercializarea bulgărilor de var, așa, peste noapte”. Însă, „cum tineritul a apucat drumul străinătății, este puțin probabil să se mai întoarcă în sat, chiar și nepotul, student la construcții. Deși are nostalgia casei în care a văzut lumina, nu se mai gândește la întoarcere”.
„Bîlvăneștiul și celelalte sate de munte, Sfodea (unde mai arde piatră Grigore Ursu, de 35 de ani), Șiroca (unde există unul, Lucian Lungu), încet-încet vor dispare. Noi, bătrânii, ne-am trecut viața prin sită și dârmon. După noi… Poate va veni odată timpul să renască, dar noi vărarii poate nu-i vom mai vedea, fiindcă, din cauza jarului pe care îl privești pentru a ști când piatra se transformă în var, ochii îți slăbesc. De asta cred că noi, vărarii, suntem fiii soarelui. Aproape o viață trăim aproape de soarele de la gura cuptorului de var”, mai spune nea Dănilă.
Și fiul său, viceprimarul, crede că vărăritul este pe cale de dispariție. Nu mai este rentabil. E mai bine să vinzi lemnele, dacă le ai, pe care trebuie să le arzi pentru arderea pietrei, decât să te chinuiești la gura cuptorului.
„Cine nu se lasă de truda asta este om puternic, îndrăgostit de ceea ce face și încăpăţânat să ducă mai departe o tradiție. Noi la primărie vom promova un proiect transfrontalier finanțat cu fonduri europene al cărui principal obiectiv va fi conservarea acestui meșteșug. Așa credem noi, cei din Bîlvănești, că nu ne vom pierde identitatea”, consideră Gheorghe Rafa.
Viceprimarul speră ca, în curând, comuna Bîlvănești, cu celelalte cinci sate ale sale, „să apară pe harta Europei drept locul unde tradiția a renăscut iar dinastia vărarilor își continuă rostul în lume”.
Sursa: Agerpre
