Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Editura Humanitas
Cunoscut pentru lucrările sale de demitizare, de redefinire a istoriei naţionale adusă de comunism în punctul maxim al mistificării şi legendei mincinoase, Lucian Boia este unul dintre cei mai cunoscuţi şi contestaţi istorici români la ora actuală. Faima sa („Istorie şi mit în conştiinţa românească“ este o carte care s-a impus, nu fără scandal, în rândul publicului larg, dar şi specializat) nu este întrecută, poate, decât de cea a lui Neagu Djuvara, un alt istoric român care a polemizat cu tabuurile istoriografiei canonice.
Ultima sa carte, „Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950“ este o încercare, ca şi o recapitulare a ceea ce s-ar putea numi „acţiunea istorică“ a elitei intelectuale româneşti într-o perioadă de timp în care România a trecut prin mari frământări politice şi sociale. Amplul excurs al istoricului vizează transformările de conştiinţă şi de ideal prin care a trecut o ţară întreagă, în frunte cu elita sa politică şi culturală, în încercarea de a scăpa de capcanele unei istorii tot mai ostile. Epoca lui Carol al II-lea, prinţ al culturii şi mecena al artiştilor, ambiţios condotier politic, dar şi cea a lui Gheorghiu Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu capătă ritm şi nuanţe nebănuite sub pana unui istoric care lasă documentele să vorbească, dar care interpretează cele deja ştiute din perspectiva comparatistă a unui istoric atent la felul cum „frunza umană“ e purtată de vântul unei istorii adesea haotice, de neînţeles. Sute de intelectuali români au avut forţa şi slăbiciunea de a păşi pe scena principală a unei istorii care s-a dovedit, pe rând, largă sau neîncăpătoare pentru ambiţiile lor, dar şi restrictivă, tortuoasă atunci când România a trebuit să cedeze teritorii unor puteri străine care au profitat de slăbiciunea internă a unei ţări conduse de concupiscenţă şi slăbiciuni omeneşti, prea omeneşti. Sunt analizate raporturile intelectualilor români cu Carol al II-lea, „regele culturii“ din perioada interbelică, cel adulat de atâtea condeie strălucite, de la Camil Petrescu la Felix Aderca, dar şi împotrivirile celor care au aderat la mişcarea legionară, dezamăgiţi de dictatura carlistă: Mircea Eliade, C. Noica etc.
Lucian Boia ne face părtaşi, prin intermediul documentelor din epocă, la un spectacol al slăbiciunii umane în cazul atâtor intelectuali străluciţi, dar care au cedat ambiţiei şi vanităţii personale, sau poate au crezut cu temeritate în viitorul politic al unei ţări confruntate deja cu poftele de anexiune ale unor mari puteri. E o perioadă dificilă, aceea dintre 1937 şi 1947, când asistăm la intrarea şi ieşirea rapidă din scenă a nu mai puţin de şapte regimuri politice, mult diferite între ele, cu consecinţe dramatice pentru viitorul şi integritatea ţării. România cunoaşte pe pielea ei caruselul ameţitor al succesiunii unor regimuri adesea ostile interesului naţional, de la regimul personal al lui Carol al II-lea până la instaurarea, cu ajutorul tancurilor sovietice, a republicii populare pe care o vedem şi azi. Unii dintre cei mai străluciţi intelectuali români vor sfârşi în puşcăriile comuniste, alţii se vor autoexila aiurea, în timp ce destui se vor salva pactizând, de voie, de nevoie, cu un regim care-şi va dori să anexeze nume valoroase ale unei pături dispuse adesea la compromis, nu mai puţin capricioasă ideologic. Blaga, de exemplu, va fi indezirabil regimului până la finalul vieţii sale, în vreme ce Sadoveanu va ocupa onoruri în ierarhia politică a ţării. O carte cu sute de actori principali sau secundari, în care faimosul dicton „capul plecat sabia nu-l taie“ se dovedeşte de atâtea ori decisiv în biografia intelectuală a unei naţii făcute să-şi negocieze repetat existenţa statală. Cu mai multă sau mai puţină demnitate.
