Memoriile mandarinului valah
de Petre Pandrea, Editura Vremea, 2011
Şapte mii de pagini caligrafiate cu scrisul vârtos al lui Petre Pandrea au ieşit din arestul Securităţii în 1997, adeverind profeţia părintelui lor: „Va veni şi anul 2000. Abia atunci se vor scotoci arhivele ca să se reconstituie etapele, atmosfera, echipierii, eroii, dracii, sfinţii, precursorii, moşii şi strămoşii. În anul 2000 voi reînvia, efemer, ca scriitor de memoriale“. Unul dintre cei mai străluciţi gazetari de stânga şi avocaţi pledanţi din România interbelică, olteanul (născut în Balş, în 1904) Petre Marcu, devenit din 1932 Petre Pandrea, avea să cunoască puşcăriile regimului comunist, în ciuda faptului că-i apărase cândva pe militanţii de stânga. Cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (era căsătorit cu sora acestuia, Elisa), Petre Pandrea a studiat jurisprudenţa şi filosofia în Germania, Franţa, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria. Ştia cinci limbi şi a fost printre primii intelectuali publici români care au intuit ascensiunea lui Hitler şi pericolul pe care acesta îl reprezenta („Germania hitleristă“, 1933). A făcut Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu, dar a terminat clasa a opta şi a obţinut bacalaureatul la Craiova, la Colegiul „Carol I“. În Craiova a fost prieten cu Tiberiu Iliescu, fondatorul revistei Meridian, despre care scrie calde cuvinte în memoriile sale. Despre legăturile sale cu Craiova recomand cartea lui Mircea Moisa, „Craiova lui Petre Pandrea“ (Ed. Ramuri, 2008). Pentru spiritul său de frondă, neapărat justiţiar, pus în slujba demnităţii umane, a fost deţinut, fără forme legale, în perioada 1948-1952, pentru ca în 1958 să fie încarcerat din nou, până în 1964, când deţinuţii politici din România primesc amnistiere politică. Forţa sa intelectuală şi pasiunea pentru justiţie şi istorie i-au determinat pe temnicerii săi să-i dea hârtie şi creion în închisoare, caz unic printre intelectualii întemniţaţi de regimul Dej. A scris enorm în închisoare, iar după 1990 au văzut lumina tiparului, în special la Editura Vremea, condusă de Silvia Colfescu, majoritatea cărţilor sale, unele scrise inclusiv în cei patru ani care i-au mai rămas de trăit după eliberare. Scrisul lui Pandrea, un extraordinar zugrav de caractere, de factură saint-simoniană, îmbogăţit de o memorie fabuloasă, neiertătoare cu inamicii şi galantă cu prietenii, este un adevărat fenomen în aria scrisului românesc, comparabil poate doar cu scrisul de sertar al lui Ion D. Sîrbu. Destinele celor doi se şi aseamănă până la un punct. Deşi oltean, Pandrea pare fratele sudic al ardeleanului Sîrbu, strămutat forţat într-o Craiovă în care poate paşii li s-au intersectat, după 1964, deşi nu avem mărturii directe că s-ar fi cunoscut. Aceşti doi gonfalonieri de marcă ai spiritului justiţiar sunt şi doi uriaşi scriitori, iar memoriile lui Pandrea, îngrijite de fiica sa Nadia, reprezintă, dincolo de şarjele portretistice ale unui autor care egalează scriitori antici ai satirei, o adevărată mină de aur pentru înţelegerea unei istorii hâde căreia îi căzuse pradă un întreg popor. Despre scris, spunea acestea: „Pot fi şi eu lichea în vorbă, că-s politicos și ipocrit, dar nu pot fi lichea cu condeiul. Scrisul este oficiu sacru. Nu ai voie să scrii pentru bani. Trebuie să posezi o a doua meserie, ca să nu-ţi mercantilizezi convicţiunile şi să nu-ţi prostituezi talentele date de natură. Să nu ajungi mercenar“. Acest prim volum (1954-1956) reprezintă reeditarea cărţii apărute în anul 2000 la Editura Albatros, însă cu adăugiri, ordonări şi îndreptări făcute de fiica scriitorului. Cei care doresc să cunoască moravurile şi apucăturile unui regim care a folosit violenţa statală pentru a „impune“ bunăstarea „întregului popor“ să citească aceste însemnări de o energie şi un rafinament uluitoare, în spiritul curajului civic probat de un intelectual şi gazetar născut pe Olteţ şi căruia îi plăcea să spună despre sine: „sunt un fel de Cruce Roşie vigilentă, gata să pansez răniţii la primul apel, să bruftuluiesc pe cei care nu păstrează regulile de igienă, să sudui pe cei răi şi să laud pe cei buni, detestând pe cei laşi şi pe ipocriţi – dar mereu detaşat în Turnul meu de Ivoriu mandarinal“.
Petre Pandrea ne lipseşte azi, ca şi Ion D. Sîrbu, dar cărţile celor doi trăiesc printre noi cu scânteierea magică a adevărului ascuns între copertele lor.
