Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăţilor umane
de Jared Diamond, Editura ALLFA, 2010
În cartea sa „Studiu asupra istoriei“, istoricul britanic Alfred Toynbee, cel care a enumerat şi catalogat 23 de civilizaţii până în actuala etapă a umanităţii, a considerat că vitregia mediului nu a permis unora dintre aceste civilizaţii să ajungă la maturitate, în timp ce altele au dispărut relativ rapid din istorie.
Jared Diamond, profesor de geografie şi fiziologie la UCLA, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, este autorul unei cărţi – „Viruşi, arme şi oţel“ – premiate cu Premiul Pulitzer, în care ne prezintă o istorie a lumii din perspectiva fascinantă a observării civilizaţiilor „primitive“ şi a celor superdezvoltate, în ultimii 13.000 de ani, cât s-au scurs de la ultima eră glaciară. Cum se face, se întreabă Diamond, care a primit Medalia Naţională pentru Ştiinţă pentru contribuţiile sale remarcabile în domeniu, că există diferenţe izbitoare între istoriile îndelungate ale populaţiilor de pe continente diferite? Într-un studiu remarcabil întins pe durata a 19 capitole, urmate de un epilog, omul de ştiinţă american trece în revistă condiţiile de mediu şi provocările acestuia în cazul populaţiilor din Polinezia, unele dintre ele aflate şi astăzi într-o stare de primitivism (maorii, australienii aborigeni). După un adevărat tur de forţă savant, ajunge la concluzia că doar diferenţele dintre medii au putut face ca eurasiaticii să dezvolte o civilizaţie strălucitoare, în timp ce străvechii aborigeni nu.
Diamond opinează că ar fi putut fi invers dacă locurile ar fi fost, în mod neaşteptat, schimbate. Argumentele sale, captivant demonstrate după 40 de ani de observaţii dintre cele mai pătrunzătoare, duc la concluzia că un mediu ostil (cum ar fi cele studiate în Borneo, Tasmania, sud-estul Australiei sau în insulele Java şi Hawai) a decis rămânerea acestor populaţii la stadiul de vânător culegători, în vreme ce eurasiaticii au fost favorizaţi în elementul lor.
Diamond demonstrează teza cu patru seturi de diferenţe care l-au dus la această concluzie. Primul se referă la diferenţele continentale de plante şi animale pe care le-au avut la îndemână locuitorii fiecăreia dintre ele. Cei care s-au chivernisit mai bine, domesticind mai multe, au reuşit să producă un surplus de hrană, fapt care le-a permis să hrănească specialişti, dar şi războinici, care au impulsionat avansul civilizaţiilor. Populaţiile văduvite din acest punct de vedere au preferat un „comunism“ economic, cu influenţe dramatice asupra subdezvoltării ulterioare. Al doilea set se referă la rata de difuzie şi emigraţie în interiorul continentelor, mult mai rapidă în Eurasia, spre deosebire de Africa, America şi Noua Guinee. Cu alte cuvinte, cine călătoreşte mai mult află mai multe. Al treilea set se referă la difuzia intercontinentală. În vreme ce strămoşii noştri au cucerit mai repede anumite continente sau porţiuni ale acestora, populaţiile sedentare localizate mai sus au fost silite la o dezvoltare lentă în interiorul „graniţelor“ lor.
În fine, al patrulea set se referă la diferenţele fizice ale suprafeţei totale a continentelor şi a populaţiilor respective. O suprafaţă mai mare şi o populaţie sporită înseamnă posibilitatea apariţiei unui număr mai mare de inventatori, de inovaţii, ca şi o presiune mai mare pentru adoptarea acestor inovaţii. Paradoxul apare în momentul în care Jared Diamond afirmă că papuaşii din Noua Guinee observaţi de el nu sunt mai proşti decât eurasiaticii, ba chiar, în medie, sunt consideraţi mai deştepţi. „Determinarea geografică“, lipsa contactelor cu alte civilizaţii au contat însă foarte mult în stagnarea acestor populaţii. Cartea e remarcabilă prin acuitatea observaţiilor şi prin modul de gestionare a unei informaţii extraordinar de bogate.
O recomand tuturor celor care cred că extratereştrii sunt cei care au adus civilizaţia pe pământ. Jared Diamond demonstrează că omul a putut fi singur artizanul a tot ceea ce vedem azi pe diferitele continente.
