Apariţie editorială

La rubrica de faţă am mai scris despre Horia Dulvac, prozator şi eseist craiovean („Effect Doppler“ e ultima sa carte), intelectual cu preocupări dintre cele mai dificil de cuantificat într-o aşezare preocupată să tămâieze trecutul, cultural sau politic, dar total indiferentă la ce se face aici, azi, în plan spiritual. Tipic provincialismului postmodern, cu rădăcini în comunismul care avea grijă să tămâieze autori pe placul său. Atenţia pe creator este, la noi, mai degrabă, un soi de mitocănie agresivă asezonată cu uluieli de tipul „uite-l pe ăla, parcă l-am văzut la televizor, vorbea despre cultură! Cui îi trebuie cultură, când noi vrem untură?“.
Cum vara asta au apărut mai multe cărţi de proză în Craiova, primul despre care scriu – în ordinea apariţiei editoriale – este Cosmin Dragoste, autorul singurei monografii despre romanele Hertei Müller, laureată în 2009 a Premiului Nobel pentru literatură, caz în care şi România s-a bucurat de niţică atenţie din partea presei mondiale. Asta pentru că Herta Müller e scriitoare de origine şvăbească, emigrată din Banat înainte de 1989, iar cărţile sale sunt populate de eroi deloc mitizaţi din „bestiarul“ românesc al epocii. Altă carte a lui Cosmin Dragoste dedicată literaturii germane din România constituie şi ea o noutate absolută şi se numeşte, cum altfel, „Mărgele de sticlă“, titlu amintind de un roman celebru al lui Hermann Hesse.
Ei bine, ştiam că autorul scrie poezie, dar nu credeam că va da prea curând un volum de proză scurtă (un roman, după unii) scris cu o stăpânire impecabilă a mijloacelor narative, dar şi cu o imaginaţie care-şi trage seva din observarea acută a unei realităţi ale cărei faţete înşelătoare sunt remarcabil surprinse de un prozator pentru care simţul tactil este dublat de unul „sapienţial“ aproape. Cosmin Dragoste scrie clar, cu apetenţă spre geometric, şi se dovedeşte un constructor rafinat, cu subtile expediţii în teritorii ale realului, acesta dublat de un instinct anamnetic care face posibilă glisarea în ficţiunea cea mai profundă.
„Alois“, cum se numeşte cartea sa, este o suită de proze scurte având în centru un acelaşi personaj care este liantul lumii propuse de autor. O lume românească pre şi postdecembristă, populată de figuri pitoreşti, dezabuzat-cinice, vag teritorializate, în buna tradiţie a manejului naţional, ale căror destine secundare roiesc în jurul lui Alois copilul-tânărul-adultul responsabil, dar rămas cu imaginaţia şi sufletul într-o Arcadie eternă. În fond, ceea ce ne propune Cosmin Dragoste în cele douăsprezece „scene“ ale cărţii este un anume Bildungsroman (întrucât nu suntem la revistă, voi traduce pentru cititorii ziarului: „scriere în proză care prezintă procesul de formare a personalităţii eroului principal sub influenţa experienţei directe“), în buna tradiţie a literaturii europene, începând cu Goethe şi terminând cu, să zicem, Mircea Eliade.
Alois (numele face diferenţa printre băştinaşi, evident) este reprezentat în tuşe de simpatie evidentă din partea autorului, în diferite ipostaze, care-l arată însă de fiecare dată, indiferent de natura complicaţiilor sale de viaţă, ca pe un inocent dotat cu o sensibilitate deosebită, agravată şi de pierderea tatălui său în revoluţia din decembrie 1989 de la Bucureşti. Micul Alois se maturizează brutal sub povara acestei suferinţe şi va vedea lumea de acum (populată de „omul nou“, capitalist-de-cumetrie) sub spectrul jertfei şi al compasiunii infinite pentru cei apropiaţi, chiar dacă singurătatea interioară va fi o boală de care nu va mai putea scăpa toată viaţa. Spuneam că simţul de povestaş al autorului este remarcabil, ca şi cel estetic, suprapunerile de ritm şi culoare din cele douăsprezece povestiri făcând un tot unitar plin de viaţă. Faptul că autorul a ales acest număr nu este, cred, întâmplător, dar rămâne să medităm la simbolistica acestuia.
Alois, cel care l-a aşteptat toată viaţa pe Bob Dylan în România (o himeră născută din dorinţa neîmplinită a tatălui său de a-l vedea pe american cântând într-o ţară ocupată de comunişti şi securişti), îşi trăieşte viaţa într-un soi de conformism aparent, din care evadează brusc şi repetat, oferindu-şi împliniri sufleteşti pe care le credea dispărute în marasmul unei vieţi cotidiene burgheze reuşite: mariaj profitabil, poziţie managerială de top, situaţie socială excelentă, un dorlotat al sistemului, ce mai!
Eroul luptă împotriva conformismului social printr-un soi de aparentă abulie, inadecvare predestinată, dar, cum spuneam, şi prin evadări bruşte pe care condiţia de om liber (gândeşte şi simte anti-establishment) i-o impune.
„Alois“ este cartea unui sentiment de culpabilitate transferat în dorinţa, adesea excesivă, de a dobândi unicitatea prin compasiune şi atenţie faţă de cei căzuţi şi slabi. „Alois“ e rar în lumea românească actuală – de unde şi numele eroului (ca să nu zic actant, ca la diegeză!), care etimologic înseamnă „războinic faimos“.