Mirtul este o plantă de apartament cunoscută din vechime (în sec. al XVII-lea se folosea ca podoabă a miresei, florile albe şi plăcut mirositoare fiind simbolul castităţii) care provine din Europa de Sud, Asia, Africa de Nord. Această plantă veşnic verde are frunzele solitare sau câte două, flori mici şi albe. Planta înfloreşte primăvara.
Dacă vreţi să faceţi cadou prietenilor o astfel de specie adorabilă, trebuie să ştiţi că înmulţirea se realizează prin butaşi (lungi de 3-4 cm, nici prea fragezi, nici prea lemnificaţi), în luna iulie. Butaşii se plantează în lădiţe, într-un amestec de nisip cu turbă, ţelină şi pământ de frunză. Lădiţele trebuie ţinute la căldură şi umbră. Butaşii se vor uda des, dar nu abundent. După înrădăcinare se vor planta în ghivece într-un amestec de nisip cu pământ de frunză şi se vor ţine la o temperatură de 16-18 grade Celsius.
În timpul verii, trebuie să-i acordaţi plantei puţin mai multă atenţie. În această perioadă a anului, mirtul are nevoie de multă lumină, dar şi de îngrăşăminte naturale. Pentru a vă fi mai uşor, specialiştii vă recomandă plantarea acesteia într-un pământ uşor şi cald, în aer liber, începând cu mijlocul lunii mai. Aceste plante, ţinute în aer liber, vor deveni mai rezistente şi se vor dezvolta mai viguros.
Iarna se vor uda moderat şi se vor ţine într-un loc răcoros, bine aerisit sau într-o seră rece, unde temperatura nu trebuie să scadă sub 3 grade Celsius.
Aveţi grijă, căci plantele ţinute la temperaturi prea ridicate sunt atacate de tryps. Dăunătorii cei mai periculoşi sunt păduchii.
Întrebuinţări în arta culinară
Mirtul este folosit des şi în arta culinară. Frunzele proaspete sau uscate sunt un bun condiment. Proaspete, rezistă câteva zile la temperatura camerei sau chiar şi zece zile în frigider. Uscate, păstrate la adăpost de aer, umezeală şi lumină, rezistă câteva luni. În stare uscată, aroma este mai slabă, în timp ce gustul este mai concentrat. Frunzele emană un miros aromat şi răcoritor, asemănător cu cel al eucaliptului. Gustul mirtului este foarte intens şi amar.
Fructele de mirt (boabe) se utilizează în stare proaspătă ca atare, întregi, şi în stare uscată şi măcinate.
Mirtul are un lemn potrivit şi pentru a frige carnea pe el, datorită aromei plăcute şi condimentate. Carnea, peştele sau puiul pot fi învelite în crengi de mirt sau pot fi umplute cu ele. După ce a fost gătită, umplutura se înlătură. Carnea aromată cu fum şi crenguţe de mirt este populară în regiunile rurale din Italia şi în Sardinia.
Frunzele uscate de mirt sunt des utilizate în multe ţări occidentale, unde orice mâncare gătită pe cărbuni poate fi aromată, aruncând din când în când o mână de frunze uscate pe jăratic.
Mirtul în istorie
Mănunchiurile de mirt erau considerate de vechii evrei un semn de plăcută aducere-aminte a vremurilor bune, făgăduite de Domn poporului său. Crenguţele, coaja lor fragedă şi roşie şi plină de frunzişoare lucitoare şi totdeauna verzi sunt parcă anume create spre a face cununi din ele.
În zilele de sărbătoare, israeliţii împodobeau cu frunze de mirt colibele. În antichitate, în mod special, mirtul era arbustul închinat zeiţei Afrodita. Tot la păgâni, ramura sau cununa de mirt a fost simbolul învierii în lupte şi întreceri.
În creştinism, mirtul era simbolul biruinţei asupra morţii şi se planta pe morminte. Fiind apoi considerat şi ca simbol al frumuseţii, tinereţii şi fecioriei, mirtul este purtat în jerbe şi cununi şi de nuntaşi.
