Brâncuşi. Amintiri şi exegeze
de Petre Pandrea
Ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, Editura „Vremea“, 2009
Un oltean de mare talent şi neîntrecută probitate morală – „idealul civic valah al secolelor a fost şi a rămas omul de omenie“ – scriind despre un oltean de geniu: ce poate fi mai reconfortant pentru orgoliul oltenesc aflat mai mereu în criză identitară şi în competiţie doar cu sine însuşi?
Pentru destui, aşa ceva ar putea părea o glumă, dar, când cel care scrie despre Brâncuşi este Petre Pandrea, mandarin de pe Olteţ, te poţi aştepta pe bună dreptate la pagini memorabile, executate în bronz memorialistic de un maestru al portretului şi de un artist al introspecţiei psihologice. Apărută iniţial în 1967, cu pasaje scoase de cenzura comunistă, la Editura Meridiane, cartea lui Petre Pandrea despre Brâncuşi reprezenta omagiul intelectual şi sentimental adus de un jurist cărturar şcolit la Berlin unui artist despre care Geo Bogza spunea în 1964 că a „făcut pentru ţara lui ceea ce pentru alte ţări nu au făcut decât regii şi împăraţii“. Noua ediţie, apărută la Editura Vremea, condusă de energica Silvia Colfescu, este corectată şi adăugită în baza manuscriselor originale păstrate într-o oarecare măsură chiar de redactorii care nu au putut tipări atunci cartea în integralitatea ei.
Pandrea l-a vizitat în repetate rânduri pe Brâncuşi la Paris, pe când era la studii în Berlin, unde a şi încercat să-l aducă. Zadarnic, olteanul din Hobiţa nu l-a urmat. Parisul îi oferea totul, şi încă puţin pe deasupra: lumina specială de care se minunase şi Chagall la sosirea sa aici. De altfel, Pandrea nota cu mare percutanţă că „Brâncuşi a sculptat în lumină“. Tot el observa că „Măiastra“ este printre puţinele cuvinte româneşti intrate în limbile de circulaţie mondială.
În urma discuţiilor avute cu Brâncuşi între anii 1927 şi 1939, cei doi au întemeiat o prietenie bazată pe admiraţie şi respect din partea mai tânărului învăţăcel (Brâncuşi era născut în 1876, iar Pandrea, în 1904) care-i spunea „Neica“. Evident, cu acordul lui Brâncuşi, care-l numea „Nepoate“ în vreme ce îl întreba hâtru: „Nepoţii sunt salba dracului, la noi, pe Jiu. Dar la voi, pe Olteţ?“. Brâncuşi a sosit pe 28 de ani la Paris şi s-a înscris la Belle Arte, în vreme ce spăla veselă în restaurante pentru a se întreţine. Era obişnuit cu munca de mic: la Craiova, unde a făcut Şcoala de Arte şi Meserii, a muncit din greu ca să se întreţină. De altfel, avea un cult al muncii şi un respect enorm pentru cei care trudeau cinstit: „eu iubesc oamenii harnici şi stăruitori“.
Pandrea îl descrie ca pe un om dedicat cumpătării, cu pofte şi gusturi olteneşti până la bătrâneţe, fără excese, un „prince-paysan“ care a făcut furori în întâlnirile sale memorabile cu artiştii epocii. La el veneau să zăbovească la o masă princiară James Joyce sau Ezra Pound, iar Modigliani i-a făcut portretul. A ascultat sfatul lui Rodin, al cărui elev a fost, şi astfel „nu a lucrat prea repede şi nu a expus des“. Potrivit lui Pandrea, Brâncuşi considera arta lui Michelangelo genială, dar factice. „Nu poţi sta cu Moise al lui în casă“, obişnuia să spună. Studia filosofie şi se inspira din arta neagră a Africii, într-un elan vitalist care arată că l-a frecventat pe Nietzsche, după ce trecuse cu pas uşor prin Epictet şi Marc-Aureliu. Obişnuia să afirme: „Cine nu iese din Eu nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa“. Peter Neagoe, unul dintre marii săi exegeţi, vedea în sculptura lui Brâncuşi „o potenţă erotică“, mereu capabilă să vorbească până şi din moarte (aluzie la „Sărutul“ său din cimitirul Montparnasse). Brâncuşi însuşi observa că, după notele făcute de Pandrea, „capacitatea de îndrăgostire şi de dăruire permanentă n-o au decât spiritele superioare, dublate de naturi puternice, glandulare şi vitale. Prin dragoste angelică şi carnală te vindeci de toxine şi de majoritatea bolilor sufleteşti. Soarele este marele tămăduitor. Soarele iubirii îl întrece“.
România are o moştenire de la Brâncuşi pe care va trebui mereu să se străduiască s-o merite. Un soare spiritual care-şi împrăştie şi azi razele calde peste ţinuturi uneori înecate în ceaţă.
