Parcul naţional Racetrack Playa din Death Valley – California a devenit celebru în întreaga lume pentru pietrele sale mobile.
Despre Valea Morţii din California se spune că este cea mai joasă, mai uscată şi mai fierbinte zonă de pe continentul nord-american. În aceste ţinuturi, liniştea este stăpână absolută, timpul pare să se fi oprit în loc. Singura formă de viaţă pare să fie nişte pietre de peste 100 de kilograme, care călătoresc în voie prin deşert, în linie dreaptă sau în zig-zag. Dimensiunile lor variază de la nişte pietricele şi până la roci de o jumătate de tonă, cu mărimi şi forme extrem de diferite, având în vedere că s-au desprins de pe dealurile care înconjoară aceste ţinuturi. Unele se deplasează câţiva centimetri, altele îşi continuă călătoria sute de metri pe an. Cercetările la faţa locului au exclus categoric intervenţia oamenilor sau a animalelor în deplasarea bolovanilor. Unii oameni de ştiinţă spun că această deplasare este o consecinţă a unui complex de fenomene meteorologice. În opinia specialiştilor, aceste micşări în zig-zag sau în linie dreaptă sunt produse de o combinaţie între vânturile puternice, stratul de gheaţă format în cursul nopţii şi argila umedă de la suprafaţa deşertului. Însă, cum face vântul să învârtească pietrele, să le deplaseze în linie dreaptă sau în zig-zag? Şi de ce două roci aşezate una lângă alta se deplasează în direcţii atât de diferite şi de ce unele nu se mişcă?
Confuzie printre geologi
Ani la rând, motivele acestor mişcări dezordonate au dat mari dureri de cap geologilor şi oamenilor de ştiinţă, care au studiat acest fenomen. Primii care au venit cu o serie de explicaţii au fost geologii de la CalTech, care au studiat deplasarea acestor pietre timp de şapte ani. Ei au ajuns la concluzia că aceste pietre se deplasează în anumite condiţii meteorologice: ploaia, ceaţa sau roua fac ca solul să devină umed şi alunecos, pentru ca mai apoi vântul să fie cel care împinge rocile în diferite direcţii. Aceste pietre enorme au abilitatea de a se deplasa pe această suprafaţă uscată şi nisipoasă, uneori pe distanţe de până la 900 de yarzi. Deşi nimeni nu a văzut nici o piatră deplasându-se, Robert P. Sharp, geolog la California Institute of Technology din Pasadena, afirmă că a monitorizat mişcarea a 30 de pietre între anii 1968 şi 1974. Sharp spune că rocile se deplasează cu o viteză care atinge trei picioare pe secundă şi se cunoaşte că s-au mişcat şi pe o distanţă de 2 mile.
La un moment dat, Sharp şi Dwight Carey, care au colaborat în trecut cu Secţia de Geologie a U.C.L.A, au poziţionat mici stâlpi de fier în jurul pietrelor, pentru a măsura şi cea mai mică mişcare. Însă nici aceştia nu au reprezentat un obstacol pentru pietre, în momentul în care acestea au început să se deplaseze. Din câte se pare, aceşti stâlpi nu au împiedicat 28 dintre cele 30 de pietre monitorizate să se deplaseze şi să „călătorească“ în afara spaţiului controlat. Legile nescrise ale naturii spun că toate mişcările trebuie să se desfăşoare doar în timpul nopţilor furtunoase. În plus, de menţionat că şapte dintre cele 30 de pietre monitorizate au dispărut în neant fără a lăsa nici o urmă.
Fără explicaţii
Orice tentativă de explicaţie s-a demonstrat a fi insuficientă. Sharp însuşi propune o combinaţie de gheaţă şi vânt, care ar acţiona în timpul nopţii. În acelaşi timp însă, specialistul american recunoaşte că orice explicaţie este ipotetică. Don Spalking, administratorul parcului din Valea Morţii, îl cunoaşte pe Sharp şi cercetările acestuia privind motivele care determină deplasarea pietrelor.
„Ani la rând au venit aici oameni de ştiinţă, însă nici unul dintre ei nu a văzut vreo piatră mişcându-se. Ştim că se deplasează însă nu ştim nici cum, nici de ce“, crede el. La rândul său, fotograful Mike Byrne a studiat şi imortalizat ani la rând fascinanta călătorie a pietrelor din Valea Morţii.
„Unele sunt mai grele decât un om obişnuit şi este destul de straniu să ţi le imaginezi deplasându-se printr-un deşert precum acesta. Ca martor afirm cu convingere că este un fenomen 100% autentic“, spune Byrne. În anii '90, profesorul John Reid a încercat şi el să ofere o explicaţie pentru acest fenomen. Ipoteza avansată de Reid este similară celei vehiculate anterior, şi anume că pietrele sunt împinse de vânt pe pojghiţa de gheaţă care se formează în cursul nopţii pe suprafaţa deşertului. Totuşi, această teorie nu explică de ce pietrele încep să se mişte una lângă alta şi apoi o iau în direcţii diferite. Să nu uităm totuşi că ne aflăm în deşert, unde plouă rar cu excepţia sezonului musonic, iar, uneori, dimineaţa, este multă ceaţă, cu toate acestea pietrele se deplasează pe toată perioada anului.
„Ani la rând au venit aici oameni de ştiinţă, însă nici unul dintre ei nu a văzut vreo piatră mişcându-se. Ştim că se deplasează, însă nu ştim nici cum, nici de ce“.
