Antimodernii
De la Joseph de Maistre la Roland Barthes
de Antoine Compagnon, Editura ART, 2008
Antimodernii, evident artiştii care se revendică de la acest tip de opoziţie cu un curent artistic major, în cadrul căruia evoluează în evident răspăr, ar fi, în viziunea lui Antoine Compagnon, tocmai „modernii, adevăraţii moderni, cei care nu se mai lasă înşelaţi, care nu-şi mai fac mari iluzii cu privire la modernitate“. Dar ce vrea atunci antimodernul?
Decepţionat cum se consideră de „modernitatea“ aducătoare de progres, deloc nostalgic după nu ştiu care tradiţie unde tună şi fulgeră un Maurras, de exemplu, el priveşte cu neîncredere la strălucirea ei de paradă şi se arată mefient la ceea ce se consideră a fi noutatea absolută. Un model autentic al antimodernului este Baudelaire, antimodelul prin excelenţă, cel care se ura pe sine în ipostazele clamoroase ale zilei, ucenic al unui Joseph de Maistre, acesta din urmă un maestru al imprecaţiei, dar şi al teoriei providenţialiste, care spune că Dumnezeu a pedepsit cu Revoluţia o Franţă căzută în apostazie generalizată.
Verva antimodernă este bine însuşită de poetul „Albatrosul“-ui. Ca şi de Maistre, pe care Cioran îl numea cu simpatie un „apucat, un nebun“, Baudelaire dă de pământ cu uzanţele epocii şi o face cu stil. Roland Barthes credea că antimodernii sunt răscumpăraţi de stilul lor, chiar dacă nu toţi sunt atât de vocalici ca de Maistre. Retorica mâniei este unul dintre punctele forte ale acestor scriitori care fac din ea un „gen literar“ (Pierre Klossovski). Tradiţia antimodernă a Franţei urcă, din treaptă în treaptă, de la Chateaubriand şi de Maistre până la Breton şi la suprarealişti. Cu toţii privilegiază protestul, proasta dispoziţie, mânia, furia împotriva prostiei de orice fel, dar, mai ales, neapărat burgheze. Baudelaire şi Flaubert sunt neîntrecuţi pe acest teren, maeştri ai ofensivei şi ai şarjei cu orice preţ.
Dar nu numai ei pot fi numiţi astfel. E o şcoală întreagă, pe care Compagnon ne-o prezintă cu lux de amănunte şi cu delicii de istoric literar care ştie să-şi facă meseria. Într-o lucrare de aproape 600 de pagini, cât numără ediţia română apărută în colecţia „Cărţi cardinale“, coordonată de criticul literar Mircea Martin, defilează prin faţa ochilor noştri capitole structurate în jurul ideilor care prezidează naşterea unui concept literar important: Contrarevoluţia, Anti-Iluminismul, Pesimismul, Păcatul originar, Sublimul, Vituperaţia.
Antimodernii se revendică de la Edmund Burke, cel care scrie în plin Iluminism victorios de ce nu crede în roadele Revoluţiei Franceze. „Păcatul orginar“, în viziunea lui Baudelaire, rapid preluată de Nietzsche, nu poate fi estompat prin progres tehnic, aşa cum cred modernii plini de iluzii cu privire la o umanitate care crede că astfel poate şterge păcatul originar, ci prin „progres adevărat, adică moral“ al individului, prin individul însuşi. Baudelaire văzuse bine „inima“ modernităţii, după ce privise fără cruţare în inima sa „dezgolită“, aşa că avem de la el această sentinţă care ne priveşte, câte unul şi colectiv, şi azi: „Numai o guvernare aristocratică este rezonabilă şi sigură. Monarhia ca şi republica, dacă se bazează pe democraţie, sunt în egală măsură absurde şi slabe“.
Dar cine sunt aceşti mânioşi care pun onoarea individuală şi transfigurarea personală mai presus de „religia maselor“ şi care, aşa cum spunea Bernanos, nu se vor sătura niciodată „să-i scandalizeze pe imbecili“? Lista e una reprezentativă, măcar pentru cei care cred că Franţa încă există prin exemplele lor individuale unice, ca şi prin opera lor de împotrivire la tot ce este fad, artificial, în comandă socială, religie populară ieftină: Chateaubriand, de Maistre, Peguy, Pascal, Benda, Maritain, Thibaudet, Bernanos, Mallarme, Graq, Breton, Barthes şi alţii pe care îi veţi descoperi într-o carte incitantă prin limpezimea ideilor expuse ca şi prin veridicitatea cu care este dezvăluită o parte a istoriei culturale a Franţei. O apocalipsă critică, aşadar.
