Moartea noastră cea de toate zilele
de Dumitru Augustin Doman
Editura Timpul, Iaşi, 2008
Pentru Dumitru Augustin Doman, prozator al stării de accedie (adică al unor descurajări, nelinişti, scârbe care duc sufletul în ispită), lumea, ca viaţă, este peisajul care i se deschide omului aidoma unei ferestre într-un zid: „În patrulaterul ei se află plante vii, pomi, roci, prin acest cadru trec păsări, animale, oameni. Dar dincolo de cele patru laturi ale ferestrei se întinde la infinit ordinea încremenită a morţii“.
Ultima sa carte, apărută anul trecut la Editura Timpul, este un bric-a-brac de notaţii dintre cele mai surprinzătoare, care merg de la versuri ale unor poeţi ce-l impresionează până la gânduri intime, toate încărcate de polenul viitoarei întâlniri cu Ea.
Doman, care este şi un redutabil jurnalist pe frontul zilnic al evenimentelor, se dovedeşte, iată, şi un poet al stărilor de graţie care duc spiritul în proximitatea cunoaşterii ultime. Cu toate acestea, notaţiile sale pun la lucru o imaginaţie bogată ce se însoţeşte, de regulă, cu lehamitea cea mai profundă. Spiritul trimite la cunoaştere, dar sufletul ne cheamă la cele terestre: aceasta pare deviza unui scriitor care a mai publicat în 2001 o carte cu un titlu din aceeaşi spiţă: „Meseria de a muri“. Evident, aluzia este clară şi face trimitere la faimosul jurnal al lui Cesare Pavese, „Meseria de a trăi“. De altfel, autorul citează cu plăcere din jurnalul scriitorului italian, un maestru al aşteptării şi al provocării morţii: „Moartea este un repaus, dar gândul morţii este înlăturarea oricărui repaus“.
Notaţiile domaniene sunt cel mai adesea scurtcircuitate de mici bucăţi de proză, fragmente ale unor cărţi viitoare, dacă nu cumva au fost şi publicate între timp. Această manieră scripturală a jurnalului despre moarte al lui Doman face ca un eventual cititor al său să nu fie plictisit de „panseurile“ prea apăsat filozofice sau de cogitaţiunile mai simpliste ale cărţii. Şi apoi, Doman nu este un încruntat, nici un „înţelept“ care ştie mult(e) despre moarte din cărţi (cu toate că apelul livresc este constant în volum). Maniera sa este participativă, implicată, loială vieţii în fond: ca scriitor şi ca om care încearcă să afle ce este Moartea, Doman se arată un experimentator, dar şi un „critic“ al ei. Stă de vorbă cu oamenii, află ce cred aceştia despre ea (simptomatic cazul ciobanului care i se confesează cu aerul celui care a descoperit secretul vieţii veşnice: varza murată, cu boia), reface diverse amintiri din trecut, pe scurt, e un căutător neobosit al „sâmburelui“ Morţii, dar şi al „fructului“ acesteia.
Cu toate acestea, nu cade în vreo ispită scientologică. Mai degrabă este un comentator avizat al ei – şi face asta cu o poftă enormă de viaţă care-l arată inclusiv în posturi pantagruelice demne de o scenă antologică: „Tocăniţă de ficăţei, inimă şi rinichi (rărunchi) de iepure; cu cimbru, piper, mărar, morcovi şi ceapă călită. La aceasta, o salată de varză murată presărată cu mărar, piper negru măcinat, ardei iute şi ulei de măsline. Alături, un pahar de vin roşu. O, dac-aş fi murit acum o lună sau alaltăieri sau, Doamne fereşte, ieri, ce-aş mai fi regretat! Ce-aş mai fi plâns! Ce-aş mai fi jelit!“.
Cu observaţia că gusturile de gurmet ale lui Doman nu se potrivesc cu cele ale d-lui Liiceanu (adept al jambalaya, iar nu al verzei murate), închei spunând că prozatorul din Curtea de Argeş (redactor-şef al lunarului de cultură Argeş) este un Oblomov cutreierat de presentimentul morţii – pe care o tratează însă cu o grandoare românească de zile mari. Îi râde în nas de câte ori poate.
