Scrisori către fiul meu
de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, 2008
Şaisprezece scrisori către un fiu real – nu imaginar, ca la Radu Cosaşu – publică Gabriel Liiceanu la propria-i editură, într-un volum pe care editorul îl consideră unul de „literatură personală“. Sincer să fiu, sintagma asta îmi displace: de parcă poezia, romanul ar fi altceva…
Eul auctorial pe care bat monedă hermeneuţii noştri şi de aiurea este mai bine ţesut chiar în ghergheful care dă „desenul din covor“ al poemului sau al prozei, chiar dacă eul narator se poate ascunde cu subtilitate în câte un personaj – sau mai multe – fără să facă paradă chiar de cuvântul „eu“.
Că Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanţi autori de astfel de literatură (cum este prezentat în pagina de gardă), parcă m-aş îndoi. Sau dacă este, el mai are de învăţat de la maeştri. Pentru asta ar trebui să-l comparăm cu Jeni Acterian, Mihail Sebastian, Alice Voinescu, Gheorghe Crăciun sau – şi mai pregnant – cu Radu Petrescu. Cineva mi-ar putea obiecta că aceia sunt diarişti, adică oameni care notează zilnic într-un jurnal ce li se întâmplă sau ce gândesc în raport cu cotidianul.
E adevărat, la Gabriel Liiceanu predomină stilul solemn, atent lustruit de o gândire care nu-şi permite niciodată să „arunce“ cuvintele în pagină. Sunt absolut sigur că Gabriel Liiceanu nu ar putea scrie niciodată un jurnal, ca un strigăt, de forţa celui al lui Pierre Drieu la Rochelle. Pentru asta, ar trebui să piardă un război mondial.
Procedeul său favorit, inspirat mai degrabă din literatura franceză de confesiuni epistolare, este acela de a lamina tot ce aşterne pe hârtie, într-un efort de atentă construire a eului care „se scrie“. De altfel, nu m-ar mira dacă aş auzi că Liiceanu iubeşte mai degrabă salonul decât catedra, coteria decât discursul în agora.
De aici, o anume „falsitate“ a paginilor – nu toate, evident – în care efigia Liiceanu se arată mai degrabă decât omul Liiceanu. Evident, nu vorbesc de paginile în care autorul îi spune fiului său cum a fost operat de cei mai drăguţi medici din lume şi nici de cele în care ne dă reţeta jambalaya: da, dacă nu ar fi devenit filozof, Liiceanu ar fi fost maître-cuisinier!
Ci de acele pagini în care, evocându-l pe Soljeniţîn, cu a sa „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, ne face părtaşi la abluţiunile propriului trup, acel ritual quasilasciv demn de eroul încornorat al lui Llosa din „Elogiu mamei vitrege“. Nu mi se pare că aici ar fi „adevărul“ despre Liiceanu spus de Liiceanu însuşi, ci doar o manieră cabotină de a vorbi despre bunăstarea de a sta în propriul tău trup – ca efect al unei minţi care iese din lumea silogismului pentru a pipăi hedonist acel uriaş organ, cel mai mare al omului, care este pielea. Ştim, după cum a spus-o de mult un poet, că omul nu este azi decât pielea lui…
La fel cum descrierea bucăţii de viaţă americană întrezărită înainte şi după operaţia prin care i se fac 68 de puncte de coagulare miocardică este destul de clişeistică. Asta înseamnă inclusiv faptul că Liiceanu „vede“ mai bine idei decât oameni şi peisaje.
În schimb, mi-au plăcut foarte mult paginile în care autorul evocă scările negre ale casei din dr. Lister, figura ideală, dar nehiperbolizată, a mamei, lupta ei extraordinară pentru a păstra demnitatea familiei în zile negre, a bunicului din partea acesteia, scena trecerii cu bunicul în şaretă la Cezieni, locul de baştină al mamei sale, episodul umilinţei îndurate la şcoală, acolo unde se autoconstruieşte prima oară în viaţă pentru profilul său de azi – acela de „ştiutor“; chiar paginile adolescentine cu care îi atrage pentru prima oară atenţia lui Noica şi, dincolo de orice pudibonderie pe care destui dintre intelectualii noştri o posedă ca pe un blazon, scrisoarea în care vorbeşte despre mizeria din cuplu şi despre forţa acelui „cal negru din atelajul sufletului nostru“, de care spunea Platon. Este un Liiceanu nefardat, dornic să fie sincer cu el şi cu noi, fără să ne vexeze prin „ştiinţa“ sa despre sine şi lume, chiar dacă, după citirea acestor pagini, rămâi cu un gust amar: acest om este singur, mai singur decât am fi crezut noi că pot fi filozofii şi oamenii de spirit superior.
Aşa cum este, totuşi, Gabriel Liiceanu.
