Cum canicula din Craiova era de nesuportat, am decis că trebuie să evadez undeva la munte, unde speram ca răcoarea să mă învăluie. Am hotărât să pornesc spre Curtea de Argeş şi de acolo să traversez Transfăgărăşanul, pe care nu l-am văzut.
O excursie de week-end, unde nu trebuie un buget mare, poate să fie o opţiune pentru cei care vor să evadeze dintre betoanele oraşului. Aflasem de la colegi că un traseu demn de urmat ar fi Craiova-Piteşti-Curtea de Argeş-Transfăgărăşan-Sibiu-Râmnicu Vâlcea-Craiova. Sunt cam 500 de kilometri. Am luat harta şi sâmbătă dimineaţă am făcut plinul, asta a făcut o gaură în buget de peste 100 de lei, şi am purces la drum. Am ajuns la Curtea de Argeş în trei ore şi am pornit spre Vidraru. Pensiunile agroturistice erau la tot pasul. Am oprit în localitatea Corbeni, unde făcusem deja rezervare la Pensiunea „Surpriza Gheorghiţa“. Pe DN 7 ne-a aşteptat gazda şi am urcat spre pensiune pe un drum lateral pietruit, care, sincer, mi-a dat ceva emoţii. Totul a dispărut ca prin minune după ce am parcat maşina în faţa pensiunii cochete, curate şi foarte primitoare. Pentru că veneam de pe drum, doamna Tatiana, gazda noastră, ne-a invitat imediat la masă. Un adevărat festin culinar, care a costat doar 40 de lei pentru două persoane, ne-a desfătat papilele gustative. După ce am admirat împrejurimile pensiunii, cu livezi de pomi fructiferi şi fâneţe proaspăt cosite, am hotărât că trebuie să vedem barajul de la Vidraru şi Cetatea Poienari, situate la doar 20 km de pensiune.
Barajul Vidraru şi Cetatea Poienari
Barajul Vidraru a fost, la momentul inaugurării, al cincilea în Europa şi al nouălea în lume între construcţiile similare. Am aflat toate datele despre baraj de pe panourile indicatoare şi de la ghizii care te îndemnau să urci până la „Statuia electricităţii“. Lacul de acumulare Vidraru este situat pe râul Argeş, pe un sector de 28 km lungime, între Cumpăna şi Oieşti. Construcţia barajului a durat cinci ani şi jumătate. Barajul se sprijină pe versanţii Munţilor Pleaşa şi Vidraru. M-a uimit forfota din jur. Lumea se strânsese ca la urs nu să citească datele despre baraj, ci pentru a-i urmări pe temararii care făceau bungee jumping. După ce am cumpărat porumb copt, cam scump cei drept, 3 lei bucata, am hotărât să vizitez Cetatea Poienari.În Cheile Argeşului, pe un pinten stâncos se zăresc ruinele cetăţii atribuite de tradiţie domnitorului Vlad Tepeş. Cunoscută şi sub denumirea de Cetatea Poienari – după numele vechi al satului Poienari – a fost înălţată în secolul al XIV-lea, ca loc de refugiu. Tradiţia populară leagă zidirea cetăţii de numele legendarului domn Negru Vodă, căruia îi sunt atribuite şi cele două semne din apropierea vârfului de stâncă – urme lăsate parcă de nişte încălţări uriaşe. Nu ştiam când am început să urc treptele spre cetate cum voi ajunge în acel vârf de munte. 1890 de trepte săpate în munte, numai atât a trebuit să urc până să văd cetatea şi panorama de vis. Epuizată fizic, dar mulţumită sufleteşte, m-am urcat pe creneluri şi m-am mândrit că sunt româncă şi că avem o ţară frumoasă. Lângă mine, câţiva bucureşteni spuneau că este mai frumos ca-n Elveţia. I-am crezut pe cuvânt şi am coborât treptele printre copacii umbroşi. Am mers la Pensiunea „La cetate“, aflată la baza versantului, unde am mâncat o îngheţată şi am băut un suc. Preţurile erau ca la Craiova: 4, respectiv 3,5 lei.
Mănăstirea Curtea de Argeş
Am plecat spre Curtea de Argeş încercând să merg pe urmele vechiului mit al Meşterului Manole. În oraşul boem, cu străduţe cochete şi case boiereşti, am mers pe aleea plină de flori şi arbori să vizitez Mănăstirea Curtea de Argeş. Construită din piatră de Albeşti, având drept ctitor pe Neagoe Basarab (1512 – 1521), este unul dintre cele mai faimoase monumente istorice din România. Faima sa este legată atât de legenda Meşterului Manole, cât şi de faptul că în pronaosul bisericii se odihnesc domnitorii Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi membrii familiei regale (regele Carol I, împreună cu Elisabeta şi regele Ferdinand, cu Maria). Tot la Curtea de Argeş este păstrată şi Evanghelia Învierii din Sâmbăta Mare, scrisă cu litere de aur de Regina Elisabeta. Deşi în exterior schelele înconjurau Mănăstirea Argeşului, am admirat frumuseţea sculpturilor în piatră în formă de crini sau de porumbei.În imediata vecinătate a mănăstirii, susură neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole“. Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, – luându-i-se scările -, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi, ca alt Icar, sărind din înălţimea sfântului locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie, s-ar fi prăbuşit în acest loc, sufletul său preschimbându-se în cântec limpede de izvor.
De la „Fântâna lui Manole“ se vede, spre apus, fosta Bolniţă a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524“. În acest ansamblu de frumuseţi naturale, artă şi istorie românească, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş se înfăţişează ca o podoabă de mare preţ, fără asemănare în ţara noastră.
Transfăgărăşanul are cel mai lung tunel din ţară
Am plecat spre pensiune cu gândul că după o noapte bună de somn voi vedea şi Transfăgărăşanul. A doua zi, gazda ne-a oferit micul dejun, inclus în preţul cazării de 70 de lei, compus din lapte proaspăt muls, cu dulceţuri preparate în casă, ouă ochiuri, brânză de vacă şi roşii din grădină. După ce ne-am luat la revedere de la gazdele noastre am plecat la drum.Transfăgărăşanul sau DN 7C, cum este cunoscut de drumari, este unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din România. Şoseaua leagă regiunea istorică a Transilvaniei de Muntenia. Drumul a fost construit să treacă peste Munţii Făgăraş, cel mai înalt lanţ muntos din România, care face parte din Carpaţii Meridionali. Locurile de admirat panorama nu erau marcate peste tot, dar numărul mare de turişti care se aflau de-o parte şi de a alta a şoselei m-a făcut să opresc maşina să-mi încânt ochii cu priveliştile dimprejur. Pe creste mai existau porţiuni cu zăpadă, ciobanii îşi mânau turmele spre păşunile alpine cu iarbă grasă, iar turiştii se prăjeau la soarele de munte, la temperatura de 29 de grade Celsius. La cota 1.200 am oprit în parcarea unui grup de pensiuni. Localnici pe cai te invitau la o excursie în şa. Grătarele sfârâiau, iar terasele erau pline ochi. Am preferat să mergem mai departe.
Drumul urcă până la altitudinea de aproape 2.000 de metri. Şoseaua în trepte foloseşte serpentine pentru a urca, fiind o provocare pentru orice maşină. Din cauza serpentinelor şi a drumului în rampă, viteza de rulare este de 40 km/h, în plus te sperie şi indicatoarele „Curbe deosebit de periculoase“ şi „Drum fără parapet“. Drumul este închis de la sfârşitul lunii octombrie până în luna iunie din cauza zăpezii.
Transfăgărăşanul are mai multe tuneluri şi viaducte decât oricare alt drum din România. În apropiere de cel mai înalt punct al ascensiunii, la Bâlea Lac drumul trece prin cel mai lung tunel din România (aproape 1.000 m).
Bâlea Lac şi Bâlea Cascadă
Mediul încântător în care este amplasat lacul Bâlea este perturbat doar de apariţia comercianţilor care s-au bulucit de-a lungul şoselei. Am ajuns în judeţul Sibiu şi nici măcar nu am ştiut. Noroc că ştiam de la şcoală că lacul glaciar Bâlea este situat la o altitudine de 2.040 m, în Munţii Făgăraş, în judeţul Sibiu. Lacul, cu apă cristalină, are peste 360 m lungime şi am încercat să merg pe malul lui cât de mult posibil, dar nu am reuşit să-i dau ocol. În anul 1932, Lacul Bâlea şi o suprafaţă de circa 180 de hectare în jurul lui au fost declarate rezervaţie ştiinţifică. Lângă lac se află Cabana „Bâlea Lac“ şi am încercat să mă strecor înăuntru printre mesele arhipline de turişti. Era imposibil să găseşti o masă pe terasa de unde puteai să admiri Vârfurile Negoiu şi Moldoveanu sau lacul unde din când în când câte un temerar, care sfida pancarta cu „Scăldatul Interzis“, se arunca în apa rece ca gheaţa.La Lacul Bâlea se poate ajunge în timpul verii doar cu maşina, pe Transfăgărăşan, iar în restul timpului cu telecabina, de la cabana „Bâlea Cascadă“. Un angajat al cabanei ne-a spus că putem să vedem în Munţii Făgăraş şi lacurile Capra, Podragu Mic, Podragu Mare, Avrig, Urlea etc. Timpul ne alerga din urmă şi ne-am promis că o să revenim pentru câteva zile la cabană pentru a face drumeţii în zonă. Localnicii se mândreau cu frumuseţea naturală pe care o imortalizaseră în poze din fiecare anotimp. În anul 2006 a fost construit în apropierea lacului Bâlea primul hotel de gheaţă din Europa de Est.
Am început să coborâm spre Bâlea Cascadă până am ajuns la 1.234 m. Deşi pe drum am descoprit şi alte căderi de apă spectaculoase, nici una nu se compară cu cea de la Bâlea sau Urlătoarea Bâlei, care, prin saltul său de 50-60 de metri, marchează de fapt, acolo, la peste 1.200 de metri altitudine, treapta inferioară a circului glaciar omonim, din care, mult mai de sus însă, porneşte pârâul care i-a dat naştere.
Am plecat spre casă cu sufletul plin de frumuseţile naturale pe care le văzusem şi am mers ca o continuare a poveştii de week-end pe minunata Vale a Oltului, tulburată doar de tirurile mult prea grăbite.
