„Singurătatea păsării migratoare“, de Cristian Bădiliţă
Editura Curtea Veche, 2007
Cristian Bădiliţă, doctor al Universităţii IV Paris – Sorbona, coordonator al traducerii Septuagintei în cadrul Colegiului Noua Europă, revine cu un nou jurnal din cele cu care ne-a obişnuit în ultimii ani: „Singurătatea păsării migratoare“.
Jurnalul, în continuarea celor apărute în 1997 şi 1999, debutează cu însemnările anului 1999, în care găsim un acelaşi Bădiliţă temperamental, exploziv, necruţător cu relele care macină societatea şi cultura din România, dar şi un melancolic studios de cea mai bună calitate. De altfel, eseistul acesta erudit care a tradus cu competenţă „Patericul“ şi „Evagrie gnosticul“, dar a dat şi lucrări despre Mircea Eliade şi Platon este şi un foarte bun poet. El a publicat până acum trei cărţi de poezie, bine primite de critica literară: „Cartea micilor erezii“, „Regele cu o harfă în mâini“ şi „Duminica lui Arcimboldo“.
„Singurătatea păsării migratoare“ este cartea unei permanente interogaţii, ca şi a unei „lupte cu îngerul“, dar şi cu diavolul care se arată în nemernicia lumii profane pe care autorul o observă cu o acuitate de mare moralist: „Vorbirea permanentă, fără rost, a românilor! Prostie, nemăsură, fudulie şi nemulţumire. Nimic nu spune nimic; excitaţie şi delir. Şi pofta aceasta de bani camuflată sub tot felul de pretexte şi fandoseli…“.
Bădiliţă are o extraordinară curiozitate în a descoperi omul, aşa cum este el, sau fantoşa sub care, camuflat, îşi exercită golul. De aceea, el poate fi asemuit adesea unui profet modern – fără să pozeze însă în aşa ceva – care cravaşează „prostia, nemăsura şi fudulia“ semenilor, fie că sunt oameni simpli, precum acei călugări care fac prosteşte „ascultare“, ierarhi mânaţi de un demon meschin al măririi („O prezenţă pitorească: mesagerul patriarhiei BOR, neica nesatisfăcut, toba de sfaturi paterne şi semidoct…“) sau intelectuali pe care lumea spiritului nu-i mai încape. Totuşi, din când în când, chiar Bădiliţă cade pradă autosuficienţei, nu se poate abţine şi egoul său artist dă peste margini în însemnări care frizează penibilul, ca acestea: „Dacă măcar zece oameni mi-ar fi citit şi asumat în proporţie de 1% cărţile, lumea românească ar fi devenit, dacă nu ceva mai bună, măcar cu un strop mai cinstită. Sunt sute de oameni, chiar mii, care mi-au cumpărat şi citit cărţile. Şi totuşi, nici o schimbare palpabilă nu s-a petrecut, spre fiinţa binelui, în viaţa lor şi a noastră“.
Când te gândeşti că sute de milioane de oameni din întreaga lume citesc zilnic Biblia şi „nici o schimbare palpabilă nu s-a petrecut“, nu te poţi abţine să nu zâmbeşti la citirea pretenţiei de a îndrepta oamenii prin cărţile tale şi, mai ales, prin cărţi. De când lumea, se ştie, literatura nu schimbă omul şi nici nu are această pretenţie, oricât de bine ar fi scrisă. Fiara umană poate fi, la rigoare, doar puţin îmblânzită…
