Marina Gheorghe are 77 de ani, este din Bucureşti, iar bătrâneţea şi boala au adus-o într-un cămin de vârstnici din Craiova. Un sfert de veac a stat singură, după ce copilul i-a plecat în străinătate şi soţul i-a murit, iar acum are, în sfârşit, parte de compania după care a tânjit în toţi aceşti ani. Însă, nu mai are puterea de a se bucura pe deplin de acest lucru.
Singurătatea a fost boala sufletului care a măcinat-o pe Marina Gheorghe timp de aproape 25 de ani. Iar odată cu trecerea timpului, acesteia i s-au adăugat şi afecţiunile fizice. În urmă cu ceva vreme a fost adusă la un cămin de bătrâni din Craiova şi îşi alină suferinţele în compania celor două colege de cameră. „Sunt de mai puţin de un an aici, am venit de la Bucureşti, acolo locuiam. M-a adus aici un prieten foarte bun al copilului meu, pentru că fiul meu este în Canada. Prietenul lui are grijă de mine, îmi zice mamă. În vara trecută am fost la Bucureşti, internată la spital, intrasem în comă. Mi-a fost foarte rău înainte de comă, cred că din cauză că am luat foarte multe medicamente. Mi-a spus doctora care m-a îngrijit că mi-au făcut rău pastilele pe care le luam. Apoi am ajuns la Spitalul «Carol Davila», unde medicii m-au pus pe picioare. După ce am fost externată, am stat doar o zi acasă, apoi am venit aici. A fost decizia fiului meu, pentru că ştia că nu avea cu cine să mă lase acasă dacă el e plecat. La Bucureşti nu avea cine să vină la mine, mi-au murit toate rudele“, a povestit bătrâna.
„De 24 de ani sunt singură, nu m-am recăsătorit“
Revoluţia din 1989 a fost pentru Marina Gheorghe şi pentru soţul acesteia momentul care avea să le schimbe definitiv viaţa. Imediat cum s-a permis ca românii să poată ieşi din ţară, singurul lor fiu a plecat într-o excursie în Canada şi a decis să rămână acolo, la mii de kilometri depărtare de părinţii săi. Acestă decizie le-a adus o suferinţă cruntă părinţilor. „Soţul meu a murit în 1994, am 24 de ani de când sunt văduvă. Iar fiul meu a plecat în Canada înainte să moară tatăl său. Nu m-am mai recăsătorit. Cred că şi singurătatea m-a afectat foarte mult. Când a plecat fiul meu, m-am îmbolnăvit, am avut un şoc, am făcut o depresie, dar mi-am revenit cu ajutorul lui Dumnezeu. E singurul nostru copil, s-a căsătorit cu o sârboaică şi pentru ea a rămas acolo. Acum au o fată de 30 de ani. Cu timpul, m-am obișnuit cu gândul că nu se mai întoarce. Prima dată când s-a întors din Canada, la vreo trei-patru ani, tatăl lui l-a dus la cimitir, i-a arătat un loc şi i-a spus că o să îl găsească în mormântul acela când o să mai vină. Şi aşa a fost, a mai trăit doar cinci luni după ce băiatul s-a întors în Canada. Soţul meu era foarte supărat că a plecat acolo, pentru că doar pe el îl aveam. Eu apoi m-am obişnuit, am zis că merg înainte cu Dumnezeu şi am crezut că El nu mă lasă. Mi-am iubit soţul foarte mult, am avut un om bun. El ştia cum sunt eu. Dintotdeauna nu am auzit bine, dar lui nu i-a fost niciodată ruşine cu mine, oriunde am mers. El îmi cunoştea toată viaţa şi m-am gândit că nu are rost să mă mai căsătoresc. Nu am vrut să îmi bat joc de memoria lui şi am zis să fiu curată înaintea lui Dumnezeu. Nu mi-a mai trebuit nimic. După ce am rămas singură, mi-am mai alinat durerea cu prietenii de familie, dar, din păcate, a plecat la ceruri şi prietena mea cea mai bună. Atunci iar am suferit mult.
Şi-ar dori să poată merge la biserică de Paşte
Dramele pe care le-a trăit de-a lungul vieţii au întărit-o, au făcut-o să înţeleagă viaţa aşa cum este ea şi să nu se lase doborâtă de nimic. A avut puterea să accepte că destinul fiului său a fost să trăiască departe de ea şi e mulţumită că a ajuns într-un cămin unde poată schimba o vorbă cu bătrânii. „Aici mă simt bine, sunt spălată, mâncată la timp, mă mai plimb pe afară, în grădină, fac mişcare şi citesc cărţi de rugăciuni, care pentru mine sunt ca o uşurare a sufletului. Îmi pare rău doar că nu pot să merg la biserică. De Paşte, când eram acasă, făceam mâncare, mergeam la biserică şi împărţeam. Dar nu îmi fac probleme pentru cum o să fie Paştele. Nu am niciun regret, nu am de ce. Toţi o să plecăm, nu rămâne nimic pe pământ. Îmi pare rău doar că au murit fraţii, părinţii mei. Eu sunt singura care a rămas din familia mea“, a mai spus Marina Gheorghe.
