Ioana este o femeie de 42 de ani a cărei poveste de viaţă pare scenariul unui film dramatic. De când s-a născut a fost dată la orfelinat, iar acest lucru i-a anulat orice bucurie a copilăriei. Nu îşi aminteşte să fi simţit iubire din partea cuiva, pe mamă a cunoscut-o doar din poze, iar acum este nevoită să îşi crească fetiţa prin adăposturile şi căminele pentru persoane fără locuinţă. „Am crescut de mică prin casele de copii, exact cum creşte copilul meu. Părinţii mei au murit când eram mică. Mama mea a murit atunci când m-a născut pe mine, iar tatăl meu era bolnav de cancer. Noi am fost nouă fraţi la părinţi, însă unul a murit. Părinţii mei au stat pe strada Ana Ipătescu, în Craiova, într-o casă naţionalizată, pe care a luat-o statul la un moment dat. Când a murit mama, ne-a dat pe toţi la orfelinat“, a povestit femeia. Pentru Ioana a urmat o copilărie lipsită de iubire şi de mângâiere. A fost despărţită de fraţii ei şi a trăit prin diverse case de copii. Toată viața ei a fost o luptă pentru supravieţuire, din care Ioana nu poate spune că a ieşit învingătoare, ci doar că a reuşit să se menţină pe linia de plutire. „Doamnele din orfelinat aveau grijă de noi, dar nu pot să spun că am avut parte de iubirea cuiva în copilărie. Una era să creştem şi noi acasă şi să avem o familie, alta a fost în cămin. Îmi amintesc că luam bătaie, făceam căteodată pe noi, în pat. Nu eram mângâiaţi“, a povestit Ioana.
„Le ziceam «mami» femeilor la care lucram“
După ce a părăsit orfelinatul, la 18 ani, Ioana a început să lucreze în diferite locuri şi şi-a găsit un adăpost într-un cămin de bătrâni din Craiova. Era momentul în care trebuia să se descurce pe cont propriu. „După ce am făcut 18 ani, a trebuit să plec de la casa de copii şi am venit la Craiova, la un cămin de bătrâni, unde m-au primit. De-a lungul timpului, am mai lucrat pe la diverse doamne sau pe la cantine şi îmi era drag să le zic «mami» femeilor cu care mă înţelegeam bine. Parcă îmi era dor de mama, pe care am văzut-o doar în poză. A trebuit să mă descurc singură“, a mai spus Ioana. În urmă cu patru ani, Ioana trăia poate cel mai frumos moment din viaţă – naşterea fetiţei ei. Însă, şi acest lucru a fost umbrit de o altă nefericire. Tatăl fetiţei nu a vrut să o recunoască, iar femeia a fost nevoită să o crească singură. „Am reuşit şi m-am anagajat la confecţii. Acolo am întâlnit pe cineva cu care am avut o relaţie. Am rămas gravidă, iar când eram însărcinată în cinci luni, el m-a părăsit. Nici nu a recunoscut fetiţa. Îmi doream să îmi fac şi eu o familie, dar nu am reuşit. Am rămas singură cu fetiţa mea, pe care am crescut-o până acum numai prin centre şi prin cămine. La Centrul <<Sfântul Vasile>> sunt de un an şi trei luni. Fetiţa mea, Ana-Maria, are patru ani deja. Am crescut-o cum am putut. De tatăl ei nu mai ştiu nimic. M-am mai interesat de el, dar nu mai ştie nimeni nimic. Îmi vine să plâng numai când mă văd aşa amărâtă cu fetiţa mea. Aşa cum am trăit eu, aşa trăieşte şi ea, suntem ale nimănui. Sunt mulţumită că am totuşi un acoperiş deasupra capului, că nu stau pe străzi cu ea. O cresc aşa cum pot, sper să pot să mă angajez ca să îmi iau şi eu o cameră, undeva, să stau cu fetiţa. Niciun frate de-al meu nu are o situaţie mai bună, ca să mă poată ajuta cumva. Ştiu că unii sunt la cerşit“, a spus plângând femeia.
Un cărucior pentru păpuşi, dorinţa Anei Maria de Crăciun
Ioana îşi iubeşte fetiţa mai mult ca orice pe lume şi pentru ea vrea să lupte cu toate puterile. Munceşte pe unde poate pentru ca micuței să nu îi lipsească cele necesare, însă până la un trai decent și cu adevărat fericit şi decent mai este drum lung. „A venit Moş Nicolae la fetiţa mea. Am vândut ziare şi din banii pe care i-am câştigat i-am cupărat dulciuri şi câteva hăinuţe. Şi de Moş Crăciun o să fac tot posibilul să îi iau ceva. Mi-aş dori să avem o cămăruţă amândouă, dar acum nu avem nicio posibilitate. Eu nu prea am avut copilărie, nu pot să spun asta. Ne-a crescut şi pe noi statul aşa cum a putut. Acum sunt bucuroasă că fetiţa s-a obişnuit cu oamenii de aici“, a mai povestit femeia.
Fetiţa Ionei, Ana-Maria, încă nu realizează prin câte greutăţi trece mama ei. Cu zâmbetul inocent şi privirea poznaşă, stă întotdeauna în apropierea mamei şi pare fericită chiar dacă trăiește într-un cămin în care sunt adăpostiţi oamenii străzii. În pătuţul ei, mama i-a adunat câteva jucării, care sunt aşezate cu grijă. De Crăciun, Maria nu îşi doreşte prea multe. Vrea un cărucior pentru păpuşi, pe care să îl plimbe pe holurile adăpostului. Le-am lăsat pe cele două în camera în care stau cu încă trei persoane. Cameră care le-a devenit casă şi de unde nu ştiu dacă vor reuşi să plece vreodată.
Oamenii care vor să le ofere un strop de bucurie, le pot găsi în Centrul social de urgență pentru persoane fără adăpost „Sfântul Vasile“ din Craiova, situat pe strada Râului.
