În urmă cu zece ani şi-a ales o meserie în care orice intervenţie este contra timp, iar orice secundă pierdută poate face diferența între viaţă şi moarte pentru victimele pe care trebuie să le salveze. Silviu Ciobănică are 40 de ani, este pompier-paramedic pe o ambulanţă SMURD şi îşi iubeşte meseria, chiar dacă scenele pe care le vede, în fiecare zi, la serviciu, ar înfiora orice om, oricât de puternic ar fi.
Când sună telefonul la dispecerat, Silviu ştie că din acel moment trebuie să se mobilizeze astfel încât să ajungă la timp, împreună cu echipa, la locul unei intervenţii. Conduce una dintre ambulanţele SMURD, care merge la cele mai grave cazuri din judeţ, însă asta nu-l împiedică să fie la fel de dedicat meseriei în fiecare zi de muncă. „Sunt pompier paramedic din 2007, am venit din sursă externă. Puteam să lucrez şi pe alte maşini pentru că sunt şofer pe autospeciale, însă am ales SMURD-ul din prima clipă pentru că mi-a plăcut să salvez oameni. Plecăm cu gândul să salvăm vieţi şi să respectăm toate protocoalele în vigoare. De cele mai multe ori, ceea ce ni se spune prin dispecerat nu redă exact ceea ce se întâmplă la locul intervenţiei. Ori găsim la locul accidentului mai multe victime, ori pacienţii sunt mult mai grav răniţi. Sunt şi cazuri în care găsim mai puţin răniţi decât ni se spune prin dispecerat sau mai puţine victime. În cadrul detaşamentului la care lucrez avem o ambulanţă tip C, care are un şofer pompier-paramedic, un paramedic, un doctor şi un asistent. Noi mergem la cazurile cele mai grave din judeţ. Trebuie să fim o echipă puternică şi să ne ajutăm reciproc pentru că este posibil ca unul dintre noi să aibă o zi proastă“, a povestit Silviu Ciobănică.
„Colegii care plâng în unele cazuri, plâng după intervenţie“
Angajații de la SMURD îşi înăbuşă lacrimile şi rezistă eroic în faţa rănilor grave ale victimelor, dar şi în faţa dramelor prin care trec rudele acestora. „Eu nu am plâns niciodată din cauza unei intervenţii, dar am avut colegi care au făcut-o, însă niciodată în timpul intervenţiei, de fiecare dată după. Era vorba despre cazuri în care victimele erau cunoscuţi de-ai lor şi de aceea a fost mai sensibilă situaţia. Îşi descarcă sentimentele după ce îşi fac treaba. M-am obişnuit cu această meserie. Eu am învăţat să trec repede peste orice caz, pentru că altfel nu aş rezista în această meserie. Şi atunci când merg acasă încerc să nu amestec viaţa profesională cu cea personală şi să nu fiu marcat de ce se întâmplă la serviciu, chiar dacă este foarte greu. Soţiei îi povestesc de foarte puţine ori despre cazuri. S-a întâmplat să merg la accidente în care victimele erau cunoscuţi de-ai mei. La momentul respectiv am acţionat aşa cum aş fi făcut-o pentru oricare alt om. În momentul în care intervenim, pentru noi nu există cunoscuţi sau necunoscuţi. Noi reacţionăm la fel, indiferent că este vorba despre un vecin, un prieten sau un necunoscut. Există anumite protocoale pe care le respectăm cu rigurozitate“, a mai spus Silviu Ciobănică.
„E greu să alegem victima de care să avem întâi grijă“
Meseria sa l-a pus în cele mai dificile ipostaze, iar fiecare minut de muncă este o luptă pentru viaţa celorlalţi. A văzut uneori cum victimele, copii sau adulţi, şi-au dat ultima suflare. Însă, s-a hrănit din satisfacţia pe care a avut-o atunci când el împreună cu echipa au readus oameni la viaţă. „Sunt cazuri în care, după o intervenţie gravă, ajungem la spital, predăm pacientul sau pacienţii, apoi la un minut distanţă suntem sunaţi să plecăm la altă intervenţie. Cel mai dificil este în momentele în care trebuie să alegem victima de care să avem întâi grijă. Sunt anumite lucruri care nu există scrise în protocoale, nu există nicăieri. Este vorba despre momentele în care suntem nevoiţi să alegem între o persoană sau alta. De cele mai multe ori, medicul este cel care decide la ce persoană se va interveni prima dată, în funcţie de gravitatea situaţiei. De obicei, se salvează prima dată persoanele cu politraumatisme. Cel mai greu este atunci când întâlnim copii într-o intervenţie, iar cea mai mare satisfacţie o avem când reuşim să salvăm victimele“, a adăugat pompierul-paramedic.
„Am fost înjuraţi, certaţi că nu ne facem treaba“
Mobilizarea de forţe este atât de puternică în intervenţiile la care ia parte Silviu încât cu toţii lasă la o parte sensibilitatea şi funcţionează precum nişte maşinării. Sunt conştienţi că viaţa oamenilor stă în mâinile lor, în precizia lor, dar şi în capacitatea lor de a acţiona cu foarte mare rapiditate. Cu toate că orele petrecute la serviciu sunt foarte agitate, iar de multe ori are de-a face cu oameni care pun presiune pe echipa în care lucrează, Silviu nu s-a gândit să-și schimbe meseria. „Nu m-am gândit niciodată să renunţ, eu sunt o persoană foarte activă şi îmi place ceea ce fac. Aş avea posibilitatea să lucrez altceva, însă nu îmi doresc. Peste zece ani mă văd făcând acelaşi lucru. De cele mai multe ori se întâmplă să vină rudele victimelor sau chiar cei aflaţi în zonă. Am fost înjuraţi, certaţi că nu ne facem treaba. Însă noi trebuie să trecem peste asta, să nu băgăm în seamă aşa ceva şi să ne facem meseria aşa cum trebuie. Eu nu sunt dezamăgit de astfel de situaţii pentru că ştiu că oriunde merg fac tot ceea ce este nevoie pentru pacienţi. În ultimii doi-trei ani a crescut numărul accidentelor, faţă de cum era acum mai mulţi ani. Însă, cele mai dese intervenţii le avem la stopuri cardio-respiratorii, care au devenit din ce în ce mai numeroase“, a mai povestit Silviu Ciobănică. L-am lăsat pe Silviu aşteptând ca dispeceratul să anunţe următoarea intervenţie, îmbrăcat în uniforma specială şi pregătit să devină salvatorul unor alte vieţi.
