Nea Pascu are 84 de ani, este din Craiova, iar de trei ani locuieşte într-un cămin de bătrâni, după ce şi-a fracturat un picior şi nu a mai putut să se descurce de unul singur. A prins cel de-al Doilea Război Mondial şi foametea de atunci. Este un om greu încercat de viaţă, dar care a avut puterea să depăşească orice obstacol, chiar dacă o parte din inimă i-a rămas undeva în trecut, când şi-a pierdut soţia şi unul dintre copii.
Un om înalt, impunător şi foarte îngrijit ne aştepta pe pat, îmbrăcat cu o cămaşă albastră. Locul unde doarme este impecabil, iar într-un colţ al patului are patru obiecte de care nu se desparte niciodată: radioul, telefonul, ceasul şi ochelarii. Toate acestea îl ajută ca timpul să treacă mai uşor. Chiar dacă pare un om extrem de serios, ne zâmbeşte din primele momente, bucuros să-şi împărtăşească povestea de viaţă. Ne spune că este născut în 1932 şi că mai are doi copii, un băiat şi o fată. Apoi, imediat, izbucneşte în lacrimi când vorbeşte despre soţie şi despre unul dintre copii, pe care i-a pierdut. Singurele momente din viaţă în care a fost pe deplin fericit au fost atunci când erau cu toţii, el cu soţia şi cei trei copii. Acum îşi alină bătrâneţea cu gândul la zilele fericite pe care le-a avut alături de familie. Îşi aminteşte cu mare plăcere de faptul că a putut să îşi plimbe copiii şi să le ofere tot ceea ce îşi doreau. Îşi mai aduce aminte de curtea casei în care a trăit cea mai frumoasă perioadă din viaţă. „Stăteam cu toţii în curte. Aveam o gospodărie îngrijită, aveam porumbei, alte păsări şi porci. Mi-a plăcut să fiu gospodar şi să avem toate lucrurile în ordine. De Crăciun făceam bradul împreună şi era foarte frumos“, povesteşte bătrânul.
Bucuria nu a durat prea mult şi a fost umbrită de pierderea unuia dintre copii. „Băiatului meu îi plăcea să meargă la pescuit şi probabil intra în apă când se ducea acolo. Când s-a întors odată de la pescuit a răcit puternic la coloană şi nu a mai putut să se mişte de la jumătate în jos. După trei luni a murit. Am făcut tot ce era posibil să îl salvăm, dar nu am reuşit“, spune Marin Pascu. A urmat o perioadă de suferinţă sfâşietoare, în care tatăl mergea în fiecare zi la cimitir şi stătea, acolo, de dimineţa până seara. „Nu m-au mai lăsat copiii să mă duc, nici acum ei nu mă duc niciodată acolo. Mi-au ascuns şi pozele ca să nu mai sufăr când mă uit la ele“, completează bătrânul.
În 1960 i-a murit soţia şi nu s-a mai recăsătorit niciodată
Apoi, o altă durere imensă s-a abătut asupra lui. „În 1960 mi-a murit soţia, într-o secundă, din cauza inimii. Nu m-am mai recăsătorit. Nu am vrut să îmi fac copiii să sufere. Ce am avut mi-a luat Dumnezeu. Mai bine muream eu, să trăiască ea. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care nu se sacrifică pentru familie. Eu nu aveam cum să îmi uit soţia, care a fost atât de frumoasă şi cu care am făcut totul de la zero“, explică nea Pascu. Iubirea pentru soţie şi copii l-a împiedicat să se mai gândească să îşi croiască un viitor alături de o altă femeie. Şi-a îndreptat toată atenţia către cei doi micuţi cu care rămăsese şi a muncit neîncetat pentru a-i creşte cum a putut mai bine. S-a hrănit cu amintirea femeii care a rămas sfântă pentru el întreaga viaţă. Chiar şi acum rememorează clipele când a cunoscut-o. „Stăteam amândoi pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă. Eu treceam pe la ea pe la poartă în fiecare zi cu bicicleta şi la un moment dat am început să mergem amândoi spre serviciu, în fiecare dimineaţă. Am renunţat să mai merg pe bicicletă, mergeam cu ea de coarne şi stăteam de vorbă cu viitoarea mea soţie. A fost o femeie foarte frumoasă şi ordonată“.
„Când a fost războiul, dormeam pe câmp să nu ne bombardeze“
Copilăria lui Marin Pascu ar fi fost mai frumoasă dacă nu ar fi prins cel de-al Doilea Război Mondial. „A fost o perioadă foarte grea. Ţin minte că am fost nevoiţi de mai multe ori să dormim pe câmpuri, când se dădea alarma de bombardament. Noi stăteam pe lângă puşcărie, era şi o unitate militară acolo, şi era şi gara aproape de noi, iar aceste locuri erau căutate ca să le bombardeze. Fugeam de acasă pe câmp, pe unde apucam, şi dormeam pe rogojină. Părinţii se duceau prin diverse comune ca să vândă anumite lucruri şi să ia pe ele cereale, să avem ce mânca. A fost o perioadă de foamete, ne-am descurcat greu. Din fericire, n-a căzut nici o bombă pe la noi. În rest, părinţii mei mi-au oferit tot ce aveam nevoie“, povesteşte bătrânul.
„Când mă mai duc acasă nu-mi vine să mai plec“
Lui nea Pascu nu i-a plăcut să stea departe de familie. A fost pasionat de maşini, motociclete şi biciclete. Îi făcea plăcere să îşi îngrijească gospodăria, iar acum copiii îl mai duc să îşi vadă casa. „Mi-a fost foarte greu când am plecat de acasă. Am plâns. Dar m-am obişnuit aici pentru că suntem bine îngrijiţi. Zilele trecute m-a dus copilul acasă. Când mi-am văzut casa, nu îmi mai venea să plec de acolo. Mi-am văzut şi «regina» în faţa blocului, o Dacie 1310. Când trebuie să plec înapoi este foarte greu, dar nu am ce face, că nu mă pot descurca singur“, spune bărbatul.
Sacrificiile pe care le-a făcut crescându-şi singur copiii îi sunt răsplătite acum. „Mă mândresc cu copiii mei, am şi o noră foarte bună, şi un ginere la fel. De la fiecare copil am câte un nepot. Sunt foarte mulţumit de toţi“, zice omul zâmbind.
Marin Pascu e împăcat că a reuşit să îşi aşeze copiii la casele lor. A primit toate loviturile vieţii cu o tărie de care puţini oameni dau dovadă. Iar acum, la 84 de ani, se uită în urmă şi nu regretă nimic din ce a făcut. Dacă ar fi să dea timpul înapoi şi să trăiască aceleaşi drame, i-ar rămâne la fel de credincios aceleiaşi soţii pe care a iubit-o o viaţă şi şi-ar creşte copiii tot singur.
