11.4 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalTotu-i vechi la Baia Nouă

Totu-i vechi la Baia Nouă

Ascunsă undeva în Munții Banatului, în comuna mehedințeană Dubova, colonia minei Baia Nouă, sau mai bine spus ce a mai rămas din ea, trăieşte din amintiri. Odinioară aici lucrau peste 1.000 de oameni.

Colonia minei Baia Nouă era un adevărat sat în urmă cu peste trei decenii. Acum au rămas doar zece oameni care nu s-au mai întors în locurile natale. Sosiţi aici majoritatea din Moldova, cei zece sunt singurii martori ai vremurilor de altădată.
„Eu sunt din Vaslui. Am venit acum 25 de ani, întâi fratele meu mai mare, apoi eu și în cele din urmă fratele mic, care a și pierit în mină. Am lucrat la abataj. Lucrul în mină înseamnă praf mult, lucru greu, mizerie, apă. Dacă mâine s-ar redeschide mina nu aș mai intra. Știu cum e. Intri, dar nu se știe dacă mai ieși“, spune Vasile Străluciuc. Povara pe care au dus-o în spate mulți ani pentru a câștiga o pâine albă a fost grea, iar atunci când în adâncurile pământului a pierit cineva drag, cu atât mai greu a fost de dus lupta. „După ce mi-a murit fratele, nici nu am mai vrut să aud de mină. Nu am mai intrat. Am rămas afară, până am ieșit prin ordonanță“, mai spune Vasile Străluciuc.
A rămas acolo, în colonie, chiar și atunci când mina s-a închis, în 2006, în urma unui alt incident. „Au murit doi tineri puțari. Nu ar fi trebuit să moară, dar, din nefericire, le-au rămas familiile îndurerate“, povestesc foștii ortaci, găsindu-și cu greu cuvintele.
La Baia Nouă, casele s-au golit încet, încet. Nici măcar nu erau ale oamenilor, erau ale exploatării miniere. Au rămas doar cei care n-au mai avut încotro s-o apuce. L-am întâlnit acolo, pe cărarea aceea cu pământ negru, pe un alt fost miner, venit tot din Moldova. „Am plecat de acasă când aveam 17 ani. Am 63 și nu m-am mai întors niciodată“, spune Viorel Ungureanu.
Timp de 30 de ani a intrat în adâncurile pământului cu teama că poate nu va mai vedea niciodată lumina zilei. „Am avut de lucru, cum a fost, bine, rău, dar a fost. Dacă ar fi să dăm timpul înapoi nu aș mai intra în mină. Mizerie… Dar așa au fost timpurile, am trecut prin ele. Scoteam cărbune foarte bun“, își amintește Viorel Ungureanu.
Lucrau la mina de la Baia Nouă și bărbații din Eibenthal. „Erau mulți oameni acolo. Bărbații aduceau bani“, spune o localnică din Eibenthal, sat învecinat coloniei Baia Nouă.
Despre vremurile bune ale minei ne povestesc și alți oamenii din Eibenthal. „Când am lucrat în primul an după liceu, ca și contabilă, am avut 650 de angajați și totul se făcea cu creionul. Am lucrat și la lămpărie. Eram în acel sector când s-a întâmplat accidentul. Din păcate, unul dintre cei care a murit în 2006 a fost ginerele meu. Adevărul e că mina trebuia betonată. Toată lumea, Bucureștiul știa că este betonată. S-au dat atunci patru miliarde de lei. Ăia au fost bani pentru betonarea minei și nu s-a întâmplat așa, n-a fost asigurată. Ginerele meu și cu încă un băiat au intrat în adâncuri. S-au dus să schimbe niște lemne și presiunea fiind mare au rămas acolo“, ne spune o localnică din Eibenthal.

Uși ce zăvorăsc trecutul

Cărbunele superior extras de la mina din Baia Nouă, huilă antracitoasă, a rămas adânc îngropat în pământ, iar mina este o ruină. Din clădirile administrative au rămas doar cărămizile. La ferestrele imobilelor în care erau adăpostiți ortacii, păienjenii și-au croit propriile case, în locul ochiurilor de geam sparte. Câțiva saci cu haine stau uitați în tocul ușii. Mina a adus prea multă suferință, a înnegrit nu numai chipuri și mâini, dar și suflete, așa că în drumul spre casă, hainele nu au mai avut nici o valoare. Au rămas acolo cu alte câteva obiecte ce amintesc de pâinea albă, câștigată cu mari sacrificii, în galerii inundate de apă, praf, mizerii.
Oamenii au plecat, mina s-a închis, cărbunele a rămas în adâncuri, iar acum pentru centralele pe huilă, România importă cărbune. A rămas pustiu. Locurile de joacă, alteori animate, sunt acoperite de rugină. La cantină, lacătul atârnă greu. Peste tot uși închise, ce vor parcă să zăvorască trecutul, cu bune și cu rele. Un avizier, la care de mai bine de zece ani nu s-a mai lipit nici o foaie cu informații, şi o școală cu grădiniță ferecată ne ies în cale în drumul pietruit pe care îl parcurgem până la mina Baia Nouă. Un buștean răpus de vânt blochează accesul, ca o barieră între trecutul prosper și prezentul prăfuit. Gunoaiele încearcă să acopere totul, ca și cărămizile căzute. O cruce cu două nume, acoperită de ierburi, amintește de ultima tragedie petrecută în mină.
Praful negru din adâncuri s-a așternut peste colonie, ca o pată în verdele crud al pădurii. La Baia Nouă totu-i vechi.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS