Comuna mehedințeană Husnicioara, situată pe DJ 507A, la aproximativ 20 km de Drobeta Turnu Severin, are în componența sa 11 sate. Husnişoara, Selişteni, Priboieşti, Celnata, Dumbrăviţa, Oprăneşti, Marman, Bădiţeşti, Alunişul, Peri, Borogea sunt împrăștiate pe dealuri. La umbra unor arbori, pe cărări înguste, ce nu au cunoscut niciodată asfaltul, într-un peisaj pe alocuri sălbatic, își duc viața o mână de oameni.
Pornim la drum, pe cărări înguste, pietruite, mărginite ici-colo de tot felul de arbori. Pe culmi de dealuri distingi prin verdele creionat de natură câte un acoperiș al unei gospodării, semn că acolo trebuie să-și mai ducă traiul câte un suflet. La dreapta, la stânga, prin gropi făcute de ploaie, ajungem în satul Dumbrăvița. Două case vechi te întâmpină la intrarea în sat. Mult mai în față, pe aceeași cărare îngustă, alte gospodării. La unele dintre ele lacătele atârnă greu la porți, de lanțuri.
Fiecare zid găzduiește o poveste, fiecare strat de tencuială are altă culoare și altă vârstă. Scările poartă amprenta invizibilă a celor ce au urcat năzuind, poate, la vremuri mai bune, dacă nu pentru ei, măcar pentru copiii lor.
Satul a fost dintotdeauna unul mic. A numărat în vremurile bune nu mai mult de 25 de familii. Astăzi au mai rămas doar cinci suflete.
Dumbrăviţa a fost părăsită de cei care au văzut lumina zilei acolo. Au lăsat în urmă părinții, împovărați de greutatea anilor. „Este un sat mic care a fost întreținut de oamenii care au locuit aici, atât cât au fost în putere. Dar acum, odată cu apropierea carierei de la Husnicioara de sat, s-a vehiculat ideea că oamenii vor fi strămutați, așa că nu s-a mai făcut nimic pentru bătrânii locului. Drumul e groaznic. Mă mai lupt eu cu forțe proprii, cu mâna și cu sapa, ca să fac câte un șanț, câte un canal de scurgere ca să treacă apa, că altfel ar fi ajuns totul vraiște. Cariera e la 150 de metri, riscăm să ne trezim cu casele la pământ. Acum, de la prăbușirea drumului județean, nu se mai poate interveni nici cu salvarea, cu nimic. Doamne ferește, de un incendiu sau altceva, că e nenorocire. Pentru cei din conducere, satul nu mai există de mult. A fost părăsit și de oamenii lui, pentru că mulți au plecat după altă viață“, spune Nicu Ispas. El s-a născut pe aceste meleaguri. Aici a crescut. A lucrat și în carieră, dar a ieșit la pensie. Astăzi are grijă să-i facă bătrânețea mai ușoară mamei sale, dar și celorlalți bătrâni din sat.
Satul copilăriei sale pare să aibă soarta pecetluită. Încet, încet va dispărea, căci odată ce ultimele suflete vor lua alte drumuri, casele se vor face una cu pământul, sub greutatea timpului care a trecut peste ele.
Brâncuşi de la sat
Ne continuăm drumul, lăsând în urmă cele câteva căsuțe din Dumbrăvița pentru a descoperi alt loc ascuns printre dealuri, satul Marman. La intrare, sus pe culme, câteva copii după Masa Tăcerii, Coloana Infinitului şi Poarta Sărutului sunt așezate la un loc. Cei 15 locuitori care mai trăiesc acolo se mândresc cu sculpturile aduse acum 15 ani de un fiu al satului. Cele trei sculpturi realizate de un artist amator după capodoperele lui Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu au fost cumpărate din curtea unei întreprinderi miniere în desfiinţare. Au fost apoi amplasate la intrarea în localitate. Oamenii spun că monumentele sunt singurul punct de atracţie în comuna lor uitată de lume. Și satul Marman din comuna Husnicioara este aproape izolat. Uliţele sunt pustii, iar casele locuite se pot număra pe degete. „15 oameni mai trăiesc în sat. Muncesc bucata lor de pământ, se căznesc cu animalele. Mai cu prune, cu corcoduşe, dacă se fac. Eu am vaci, oi și cai. E frumos la noi, iarbă, pădure, dar cam pustiu“, spune singurul localnic pe care îl întâlnim. Prin câteva gospodării, în grădini, răsadurile de legume cresc frumos, semn că cei care își duc traiul pe aceste meleaguri, la umbra pădurii din apropiere, sunt oameni gospodari. Departe de forfota orașelor, în Marman domnește liniștea. E întreruptă doar la asfințit de zgomotul animalelor ce se întorc în grajdurile lor.
Foșnetul frunzelor din pădurea din apropiere, cântul păsărilor fac din acest colț unul deosebit. Mâna aceea de oameni care s-a legat de locurile acestea nu se dă dusă din acest loc. Chiar dacă drumul e anevoios, chiar dacă din ce în ce mai rar un străin le bate la poartă, se mulțumesc să trăiască aici, în inima naturii, în spațiul ușor sălbatic, și să-și facă din gospodăria lor universul perfect. La Marman, sufletele oamenilor s-au contopit cu natura.
