În satul Gornovița din județul Mehedinți, parfumul vremurilor de altădată se simte la tot pasul. Case vechi de peste o sută de ani sunt încă locuite. Oameni ai locului purtând straie populare, nu numai la zi de sărbătoare, te întâmpină când le bați la ușa gospodăriei.
Luând drumul ulițelor înguste, presărate cu frunzele ruginii ale copacilor așternute pe coastele pe care este așezat satul Gornovița, vezi la tot pasul case tradiționale specifice zonei de nord a Mehedințului. În pridvorul unei case, o bătrânică scrutează zarea. Într-o altă curte, o casă veche stă plecată spre pământ. În stânga și-n dreapta drumului, vechile locuințe conturează un tablou arhaic. De la drumul principal o cotim ușor pe altă ulicioară. Ultima casă este a Anicăi Gornoviceanu, „cum îi zice și satului“, aveam să primim ulterior lămuriri. Ne iese în cale îmbrăcată în port popular de la munte, scos din lada de zestre în care se odihnesc de zeci de ani toate obiectele vestimentare ţesute cu multă trudă în războiul de lemn sau cusute cu migală şi măiestrie desăvârşită la lumina lămpii, în serile de iarnă care i-au umplut tinereţea.
Cu batic pe cap, în cămașă și opreg, Anica Gornoviceanu ne poftește în gospodăria sa, în mijlocul căreia tronează mândră casa veche ridicată de bunicul său, acum mai bine de 100 de ani. Acolo este întregul său univers. „Casa e făcută de bunici, din lemn. Are mai bine de 100 de ani. Cu un braț de lemne dormi ca-n băi. În casa asta m-am născut, am crescut. Aici mi-am crescut copiii, dar și nepoții. Am avut trei copii. Acum am rămas singură, căci au plecat la caselor lor: o fată la Izverna, una la Negotin și băiatul în Anglia“, povestește Anica Gornoviceanu.
Gospodăria și casa nu s-au schimbat de când a deschis ochii. „Casa mai e înădită pe ici, pe colo de tata, dar nu sunt mari schimbări. A mai făcut el un coridor, un șopru, dar în rest este făcută de bunicul. Se vede și lemnul cum e pus dintr-un cap în altul, crăpat doar pe din două. Nu știu cum l-or fi ridicat bătrânii, că acum tineretul e tare gubav“, spune Anica Gornoviceanu.
O gospodărie tradițională
Ne poftește în casă și ne prezintă, rând pe rând, odăile. La parter e beciul cu „beutura“ și cele necesare într-o gospodărie. Într-un ungher este atârnat un cântar. „Cântarul e bătrân. E făcut de tata la Petrică Țiganul de la Costești. Partea grea mă mai minte, dar pe partea ușoară, până la cinci kilograme e precisă“, explică Anica Gornoviceanu. Înainte de a urca scările înalte de lemn, ne mai este prezentată altă cameră veche, ce servește de ani buni ca loc de depozitare pentru zarzavaturi, murături. Și aici, alte elemente ne atrag atenția: un felinar vechi pe care cei ai casei îl foloseau când plecau cu noaptea în cap la oi, dar și o cobiliță.
Comorile din camera bună
Suntem poftiți să urcăm scările. O urmăm pe gazdă și ajungem în tindă, o sală mare în colțul căreia sunt puse la uscat poame și prune, tocmai bune de făcut compot și mâncare din ele, după cum ni se explică. De acolo intrăm în camera bună, unde la loc de cinste se află lada de zestre, cumpărată din vechile târguri ce se țineau prin împrejurimi. Aici se țese altă poveste cu iz arhaic. Pereţii sunt coloraţi cu scoarţe ţesute în război, cu icoane şi fotografii vechi de familie. Din dulapul plin cu porturi populare, pături şi macate, toate lucrate în zilele geroase de iarnă, Anica Gornoviceau ne prezintă cu mândrie cămășile din pânză făcute de mama sa, dar și iile țesute în război numai pe un fir. „Concurență și ambiție mare să faci model pe un fir!“, explică Anica Gornoviceanu. Și portul ce-l îmbracă astăzi cu mândrie e lucrat de aceleași mâini. „Costumul popular e făcut de mama de când eram eu copil. Tot anul făcea câte o cămașă. Când se năștea o fată trebuia să ai să-i dai zestre, cel puțin zece oprege, cu cămăși cu tot, plus macate și scoarțe. Mai sunt femei care poartă și astăzi oprege când pleacă la muncă“, povestește Anica Gornoviceanu.
Unul dintre cele mai impresionante locuri este vatra dintre cele două odăi de la etaj. Aici se făcea focul la pirostrii, ca acum o sută de ani. Colţul este afumat de flăcări la care s-au dospit cine știe câte pâini. În amintirea acelor vremuri, când cu mic cu mare, cei ai casei se adunau în jurul măsuței cu trei picioare pentru a gusta bucate alese sunt așezate câteva lemne. Și cârligele de care erau agățați cârnații și carnea de la porcul tăiat în Ajunul Crăciunului amintesc de vremuri demult apuse. O traistă veche, cârpită pe ici pe colo, dar și dulapul de lemn de la vatră țes și astăzi o poveste. Este povestea Anicăi Gornoviceanu, o istorioară a unei vieţi autentice, în care timpul se confundă cu veşnicia.
