Nu are familie, nu are casă, a crescut în centrele de plasament ale statului. Acum trăieşte la Centrul Social „Sfântul Vasile“ din Craiova aflat sub patronajul Mitropoliei Olteniei. Îl puteţi vedea cu teancul de ziare în braţe prin cartierul Rovine. Nu ştie ce o să-i aducă ziua de mâine, visează însă la ziua în care va avea o casă şi o familie.
Gabriel Ene are 35 de ani şi vinde Gazeta de Sud de aproximativ două luni. Nu este pentru prima dată când lucrează ca vânzător de ziare, a mai practicat această meserie în trecut, a lucrat aproximativ un an şi jumătate ca vânzător volant. „Este diferenţă mare între acele timpuri şi ce se întâmplă astăzi. Acum oamenii au abonamente la ziare şi reviste, citesc ştirile de pe internet. Trebuie să îi conving pe cei care încă mai vor să țină ziarul în mână, să îl răsfoiască, să cumpere de la mine. Uneori este uşor, alteori greu… Încerc însă să îmi fac clienţi fideli, oameni cărora să le dau zilnic Gazeta de Sud. Contează foarte mult ca noi, vânzătorii volanţi, să ştim să prezentăm un ziar, să determinăm omul să scoată banii din buzunar. Trebuie să-l fac să capete încredere că plăteşte ca să fie la curent cu ultimele ştiri din Oltenia“, a spus Gabriel Ene. Nu este singura meserie pe care ştie să o facă. A lucrat ca tâmplar, în construcţii, la o casă de schimb valutar. A fost pentru o perioadă chiar şi peste hotare, în Italia. „Munceam să strâng bani, să îmi cumpăr o casă, să îmi întemeiez o familie. M-au descoperit însă că lucram fără acte şi m-au trimis în ţară. A fost o perioadă grea“, a adăugat Gabriel.
„A trebuit să aleg: ori să-mi câştig pâinea, ori să-mi caut familia“
Gabriel are o poveste de viaţă impresionantă pe care însă nu a dezvăluit-o foarte multor persoane. Nu a dorit nici o clipă ca oamenii să se uite la el cu milă. „Aşa a fost să fie. Nu am familie, nu mi-am cunoscut mama sau tata. Nu ştiu dacă am fraţi sau alte rude. Am locuit la Centrul Dioşti, apoi am ajuns în Craiova la alt centru de plasament. Totul până la 18 ani, atunci când am fost nevoit să părăsesc instituţiile statului, să devin independent. Îmi amintesc că am primit nişte bani la ieşirea din centru şi plasele cu haine pe care le strânsesem. Am încercat să ţin de fiecare bănuţ și chiar să îi înmulţesc. Am stat pentru o perioadă cu chirie, munceam, îmi câştigam existenţa. Mi-am căutat familia în primii ani după ce am părăsit centrul. Și asistenţii sociali au încercat să mă ajute, după care am renunţat. A trebuit să aleg: ori să-mi câştig pâinea, ori să nu fac nimic şi să-mi caut familia“, a povestit vânzătorul de ziare.
„Oamenii întind bani unui cerşetor şi nu unuia care munceşte“
Munceşte să îşi câştige banii din care să trăiască, iar seara merge la Centrul social pentru oamenii străzii şi se adăposteşte. Este recunoscător preotului care coordonează acest centru că îi permite să stea acolo. „Dacă mâine îmi spun să plec, nu ştiu ce voi face. Nu am un ban pus deoparte, nu am nimic. Din acest motiv vreau să muncesc. Vreau să dovedesc că sunt un om corect care încearcă să îşi facă un rost. Mulţi dintre colegii mei din centrele de plasament au plecat peste hotare, alţii, din cauza problemelor, a stresului, s-au îmbolnăvit foarte rău. Cei care au plecat nu au avut altă soluţie. Este greu pentru că nu de puţine ori simţim că suntem marginalizaţi de societate, ignoraţi. Foarte puţini dintre noi, cei care nu avem o familie, au reuşit să aibă o casă. Este dureros de multe ori să vezi cum oamenii întind bani unui cerşetor şi nu unuia care munceşte pe caniculă, ploaie sau viscol…“, a mai spus Gabriel Ene.
