Când pot firmele să țină Fiscul la ușă

Companiile private par să fi scăpat de controalele repetate ale celor de la ANAF, pentru că, teoretic, această instituție trebuie să verifice firmele cu grad mare de risc, iar întreprinzătorii cinstiți să fie lăsați în pace să aducă plusvaloare. În practică, însă, apar controale încrucișate pe la clienți și furnizori. Aflați din GdS când vine Fiscul în control și cum se pot proteja firmele care lucrează corect.

Potrivit articolului 100 din Codul de Procedură Fiscală (OG nr. 92/2003 completată), Fiscul nu poate să mai verifice contribuabilii când are chef, ci îi poate controla doar pe aceia care reiese că ar avea un risc de evaziune fiscală, în urma unei proceduri numite analiză de risc. Cu cât firma are un punctaj mai mare la analiza de risc, cu atât este mai predispusă controalelor celor din ANAF. Articolul menționat din Codul de Procedură Fiscală prevede că: „(1) Selectarea contribuabililor ce urmează să fie supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul de inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului stabilit ca urmare a analizei de risc.
(2) Analiza de risc reprezintă activitatea efectuată în scopul de a identifica riscurile de nedeclarare a creanţelor fiscale, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în vederea selectării contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale“. La aliniatul 3) se mai arată: „Contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de selectare folosită“, dar poate obiecta asupra procesului-verbal de constatare a debitelor, în cazul în care acestea sunt stabilite în timpul controlului fiscal.

Cum puteți să știţi dacă inspectorii sunt îndreptățiți să vă controleze

Cu alte cuvinte, dacă inspectorii fiscali ajung la ușa firmei dumneavoastră și nu au în buzunar o analiză de risc din care să rezulte că firma este predispusă la evaziune, atunci reprezentanții ANAF nu au voie să vă controleze decât în alte condiții (verifică o cerere de rambursare de TVA sau au o reclamație la adresa firmei dumneavoastră).
Dar care sunt situațiile în care Fiscul stabilește situații de risc pentru o firmă? „Riscul reiese din analiza datelor pe care firmele le declară prin Declarația 394 privind achizițiile și livrările făcute. Dacă există diferențe între ceea ce declară unii și alții, atunci apare gradul de risc“, a precizat Ilie Ioana, șef adjunct al Activității de Inspecție Fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice (AJFP) Dolj. El a mai precizat că, din experiența de control rezultă un risc de evaziune al firmelor atunci când „acestea nu își depun declarațiile fiscale obligatorii, când se analizează datele din bilanț și apar diferențe, respectiv din analiza impozitului pe profit, adică dacă firma a înregistrat pierdere pe trei ani consecutivi. O aplicație informatică a Fiscului calculează fișa de risc a unei firme. Există un birou cu șase oameni care se ocupă de analiza de risc“, a mai spus Ilie Ioana.
Fiscul mai verifică firmele în cazul în care acestea solicită rambursări de TVA de la stat. Atunci se fac verificări încrucișate și se iau în calcul și furnizorii acelor firme, pentru a se vedea dacă și-au declarat facturile. De asemenea, firmele mai pot fi verificate de către oamenii ANAF dacă sunt reclamate de către alte persoane. Dar în astfel de situații, Fiscul nu ia în calcul sesizările/petițiile anonime.

După controale urmează „potopul“!

După ce inspectorii fiscali merg în control la firme, ei întocmesc un proces-verbal de verificare în care trec ceea ce au descoperit, dar mai și stabilesc, după caz, sume de plată în plus către bugetul de stat, în cazul în care constată astfel de sume nedeclarate. După ce Fiscul eliberează decizia de impunere pentru firma controlată, dar firma nu plătește în termenele stabilite de lege, atunci începe procedura executării silite.
De regulă, Fiscul pune dobânzi și penalități la sumele de plată în plus către stat, numite accesorii, care, în unele cazuri, sunt mai mari decât debitul în sine. „Bătălia“ mare se duce pe aceste dobânzi și penalități, pe care firmele le contestă, de regulă. Unele firme au de plată sume mici în urma controalelor, altele au sume foarte mari. Unele companii recunosc decizia de impunere a Fiscului, altele nu sunt de acord cu inspectorii fiscali. Cert este că cine nu plătește sumele respective este bun de executat silit.

Când se face contestație la executare

Dacă este foarte clar când trebuie să meargă Fiscul în control la firmele private, potrivit art. 100 din Codul de Procedură Fiscală, atunci există și multe firme care nu știu cum să se comporte după un control al celor de la ANAF. Procedurile de contestare sunt greoaie și de durată.
Pentru a afla cum pot să procedeze firmele controlate de Fisc, am cerut părerea unui specialist în drept comercial. Avocatul craiovean Lavinia Toma-Tumbăr a explicat, la solicitarea GdS, cum trebuie să procedeze firmele care s-au trezit executate silit de către Fisc și care consideră că sumele din raportul de inspecție fiscală nu sunt întocmai cu realitatea. Puține firme știu că atunci când contestă procesul-verbal de control trebuie să depună și contestație la executare, pentru a opri temporar executarea silită, până se clarifică lucrurile pe fond. „În momentul în care autoritatea de control finalizează raportul de inspecție fiscală, îl comunică agentului economic, însoțit de decizia de impunere. Împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală se poate formula contestație, în termen de 30 de zile de la comunicare. Din păcate, formularea contestației nu înlătură, de drept, caracterul executoriu al deciziei de impunere. Procedura de executare silită se poate declanșa, la data scadenței obligațiilor de plată, menționată în decizia de impunere, independent de formularea contestației. Pentru suspendarea executării silite, agentul economic are la dispoziție calea acțiunii în contencios administrativ, în temeiul articolului 14 sau 15 din Legea nr. 554/2004 (Legea contenciosului administrativ). Pentru judecarea cererii de suspendare, reclamantul va constitui o cauțiune, stabilită de instanță, care poate fi de maximum 20% din valoarea debitului. În fața instanței de judecată, contribuabilul trebuie să facă dovada existenței unor indicii temeinice de nelegalitate a deciziei de impunere precum și a prejudiciului iminent care s-ar produce asupra activității proprii, dacă executarea silită s-ar realiza“, a spus Lavinia Toma-Tumbăr. Ea a adăugat: „Prima condiție este delicat de demonstrat pentru că se reduce la ipoteza în care decizia de impunere este evident nelegată (de exemplu, nu este motivată în fapt sau în drept ori nu conține baza de impunere). Judecătorul nu poate face, într-o astfel de cauză, o analiză riguroasă a fondului. O astfel de analiză se realizează doar în cazul litigiului având ca obiect nulitatea deciziei prin care s-a respins contestația (plângerea prealabilă). Practic, în condițiile în care plângerea prealabilă a fost respinsă de către autoritatea fiscală emitentă, contribuabilul poate formula acțiune în instanță (în termen de maximum șase luni de la comunicare), solicitând anularea deciziei de impunere și a deciziei privind respingerea contestației (plângerii prealabile). Un astfel de litigiu implică un dublu grad de jurisdicție (fond şi recurs) şi poate dura chiar și mai mult de un an“.
Cu alte cuvinte, procedurile legale de contestare a unei decizii a Fiscului sunt de durată și dau bătăi de cap antreprenorilor. Unii câștigă în fața Fiscului, iar alții pierd. Depinde de tipul prejudiciului și de argumentele aduse în instanță, dacă se ajunge până acolo.