Am ajuns din nou în Calopăr, la un an de la ultima vizită, pentru a observa cum s-a schimbat viața oamenilor în acest interval. Localnicii sunt puțin mai îmbătrâniți, dar au aceleași probleme. Din punct de vedere administrativ, singura veste bună care vine de la viceprimarul Cătălin Gugu este că anul acesta se termină lucrările la canalizare. Dar ce folos să ai canalizare, din moment ce construirea instalației de apă curentă este blocată de șapte ani de guvern?
Bâzdâna și Belcin sunt satele mai îndepărtate de Calopăr, unde se ajunge cu greu pe timp de iarnă și care treptat s-au depopulat, rămânând acolo mulți bătrâni. Casele sunt dărăpănate, gardurile stau să cadă în Bâzdâna, unde mai trăiesc aproximativ 50 de suflete. „Am rămas doar bătrânii. Cred că persoana cea mai tânără din Bâzdâna are 50 de ani“, ne povestește Ioan Mâinescu (70 de ani), care tocmai ieșise din satul respectiv cu mașina și traversase pădurea. Calopăr, Panaghia și Sălcuța sunt mai populate, drumurile sunt asfaltate și, aparent, oamenii au acces la o minimă civilizație. Destul de mulți copii ies de la școala din Sălcuța și pleacă pe jos sau cu microbuzul până în Panaghia.
În ansamblu, peste tot sunt case pustiite și aflăm la tot pasul de tineri care au luat drumul Occidentului pentru a-și căuta norocul.
Satul Belcin e construit ca un mușuroi, înconjurat de ape
După câțiva kilometri de hârtoape și gropi cu gheață și nămol „cât cuprinde“ pe drumul de la Calopăr la Belcin, dintr-odată peisajul se schimbă și parcă ne aflăm într-o zonă de munte. De pe drum se văd pe partea stângă niște terase pe coline, despre care aflăm că s-au făcut odinioară pentru a fi plantați pomi fructiferi care astăzi nu mai există. Deodată, o limbă de asfalt se vede pe drumul șerpuit, iar în depărtare, cocoțate pe un deal, se zăresc casele mici și vechi din satul Belcin. O femeie și un bărbat mână la vale o turmă de capre și oi pe care le adapă din apa care curge la poalele dealului, într-un jgheab montat lângă cișmea. Ghidul nostru ne spune că tot satul Belcin este un mușuroi de cârtiță, la o scară mai mare. Adică este construit pe o movilă de pământ, iar de jur-împrejur sunt mici pâraie care înconjoară localitatea și care ar izvorî direct din inima dealului pe care s-a construit satul. În apa lor își adapă oamenii vitele, iar pe timpul verii vegetația prinde contur de-o parte și de alta a pâraielor.
Un cal paște liniștit în vale, pe o pajiște cu puțină iarbă, lângă un pârâu. În deal, liniștea e spartă de un uruit continuu. Câțiva săteni își duseseră grânele la o moară, pentru a le sparge, ca să le dea la animale. Când moara se oprește, iar oamenii merg cu sacul de „uroaie“ (spărturi de grâu sau de porumb) în spate, în sat se așterne liniștea. O liniște deplină. Din când în când se mai aud cotcodăcitul unei găini și un câine care latră, în depărtare. O familie coboară panta cu căruța cu calul, apoi își adapă animalul la același jgheab pe la care trecuseră și caprele. Și iarăși se face liniște în sat. Probabil că oamenii nu mai ies din case și din curți după ora prânzului și se odihnesc la căldură.
Pe ulița din Belcin, niște coșuri de gunoi de culoare roșie puse pe marginea drumului contrastează puternic cu peisajul. Localnicii nu au apă curentă, nu au drum asfaltat, nu au canalizare, dar au coșuri de gunoi şi, cu toate acestea, tot pe jos aruncă mulți resturile. În unele zone, coșurile au fost smulse de la locul lor, povestește viceprimarul comunei.
În Sălcuța, observăm din fuga mașinii că într-un șanț de lângă o altă cârciumă plină până la refuz, paharele de plastic aruncate pe jos, „asortate“ cu câteva doze de bere turtite, formează un covor mare. E semn că mulți dintre localnici nu dau doi bani pe coșurile de gunoi amplasate în toată comuna. Ne atrage atenția faptul că mulți tineri zdraveni și buni de muncă stau pe marginea străzii lângă bolizii de lux sau pe scaunele de la cârciumă. Mă întreb din ce bani trăiesc și din ce venituri și-au cumpărat mașinile cu numere străine, din moment ce în mijlocul zilei ei nu sunt la muncă, ci la distracție?!
De-a lungul drumului către halta Sălcuța, zeci de vile impozante parcă salută trecătorii care parcurg drumul asfaltat. În urmă cu un an, primarul din Calopăr, Marin Catalina, spunea despre cartierul de vile din Sălcuța: „Aici este Pipera Olteniei!“.
„De aici, din Dâlga, n-ai pleca niciodată!“
Dâlga este un fost sat al comunei Calopăr, care acum a rămas doar cu numele, pentru că, din punct de vedere administrativ, zona a trecut de Calopăr. O pancartă ruginită arată că odinioară era un sat acolo, numit Dâlga. Zona contrastează puternic cu satele anterior vizitate. La Dâlga și-au făcut vile cochete multe personalități din Craiova: procurori, profesori, foști directori din diverse instituții, o directoare din Ministerul Muncii și rudele acesteia. Un domn care locuiește acum în America și-a construit o vilă la Dâlga, în care dorea să facă un centru multicultural, cu piese de teatru, seri de poezie, muzică folk, atelier de pictură etc. Localnicii nu cunosc motivele pentru care încă nu a luat ființă acel centru, dar zona este pitorească. Pe dealurile din spatele casei se îmbină foioasele cu coniferele. Se pare că brazii au fost plantați acolo cu ani în urmă, tocmai pentru a da aspectul de zonă de munte.
E liniște și în Dâlga. Tanti Ioana Botea se ține bine la cei 73 de ani ai săi. Când povestește despre viața de pe ulița ei, zâmbește cu mândrie. „Oamenii vin ca la stațiune aici. Vin numai pentru distracție. E frumos aici, doamnă! De aici n-ai pleca niciodată! E mai bine decât la stațiune. Eu am avut o răceală la plămâni când eram copil și aici m-am vindecat“, povestește plină de viață Ioana Botea, de 73 de ani. Bătrâna are cheile de la vilele din jurul ei, date de proprietari, semn că aceștia au mare încredere în ea.
Licuricii sunt niște insecte care stau doar acolo unde aerul este curat, nepoluat. În fostul sat Dâlga din Calopăr, aceste insecte luminează serile localnicilor de primăvara până toamna. „Sunt licurici pe aici peste tot. Noi vara stăm pe scaun la poartă până la 11-12 noaptea, copiii se joacă, și sunt licurici peste tot. Îi prind copiii și îi pun în borcane, le e drag“, a spus tanti Ioana.
Dacă tai drumul peste dealuri, până la orizont, de la Dâlga la Craiova sunt cam 15 kilometri, spun localnicii.
Bătrâni cu simțul umorului
Deși afară erau aproximativ zero grade Celsius, pe coșurile caselor nu prea se vedea fum. Doar pe ici, pe colo ieșeau vălătuci gri de fum.
Viceprimarul comunei Calopăr, Cătălin Gugu, ne-a explicat de ce nu se vede fum pe multe coșuri: „Sunt multe case părăsite în comună. Avem 3.000 de locuitori, dintre care cred că peste 30% au plecat în alte părți, dar mai ales în străinătate“. El a vorbit și de lipsa locurilor de muncă, aspect ce face parte din peisajul satului românesc.
Oamenii nu și-au pierdut însă simțul umorului, indiferent de problemele pe care le au. „E bine pentru noi, pensionarii, aici în comună. E bine și cu soarele ăsta, că mai facem economie, că suntem bătrâni și lemne nu mai putem să tăiem“, a explicat Florea Filip, de 78 de ani, din Calopăr, care ne-a zis râzând că ne poate spune numele său „numai dacă mă lasă fomeia“. Zâmbetul i-a dispărut bătrânului de pe buze când am întrebat de ce sunt așa multe case părăsite în comună. „Nu prea mai sunt tineri în sat. Au plecat… și noi ne ducem și nu mai are cine să rămână în urma noastră. N-are cine să mai ia locul, să ducă tradițiile mai departe“, a mai spus Florea Filip. Soția lui, Gheorghița, stătea pe bancă la poartă și tricota un pulovăr pentru nurori. O întreb care mai este viața dânsei și răspunde „și-așa, și-așa. E cam greu, că nu ne-au dat și nouă lemne de la sfat, că am pensia de 424 de lei. Am muncit și noi la colectiv toate pe-un loc“, mai spune femeia, amintindu-și din tinerețe și revenind la pensia sa mai mică decât a altora, dar care nu-i permite să primească ajutoare și alimente de la UE. O altă femeie care tricota de zor fără să își ridice privirea către noi când vorbea s-a așezat pe bancă lângă Gheorghița Filip, glumind pe seama vremii și a vremurilor.
Pentru tineri, viața în Calopăr nu prea are viitor
Dacă bătrânilor nu le-a rămas decât să își ducă zilele liniștiți, fie la gura sobei, fie prin gospodărie și la poartă, tinerii se zbat să-şi găsească de lucru pentru a-și întreține familiile. „N-avem nici un loc de muncă în comună. Ne descurcăm și noi cum putem și plecăm la muncă în străinătate primăvara. Acolo merg la cules de căpșune, în agricultură, în Anglia. Plecăm primăvara și ne întoarcem toamna, în noiembrie. Am câștigat și o mie și ceva de lire pe lună (5.800-6.000 de lei – n.r.). În țară aș fi câștigat 700-800 de lei pe lună, poate chiar 1.000, dar nu mai mult. Am lucrat și aici, în Craiova, la o firmă de curățenie, și luam 800 de lei, munceam de dimineața, de la ora 6.00, până seara la 10.00“, a spus Florentina Velea, de 38 de ani.
Copiii de pe stradă, care se întorc de la școală la prânz, arată că viața continuă în Calopăr, în ciuda vremurilor grele.
Veselie mare la cârciuma din sat
Pe strada principală, la o masă cu scaune așezate în fața unei cârciumi, locurile erau ocupate și la 10.00 dimineața, când celor care se încălzeau cu un pahar în față le ieșeau aburi din gură când respirau, dar și la ora prânzului, când soarele și cele câteva grade din termometre au început să concureze cu „gradele“ din… băuturile alcoolice. Vesel nevoie mare, un localnic proțăpit bine în scaun și cu o sticlă de doi litri de bere în față din care „topise“ un pahar-două, spune plin de zâmbet cât de bine merge berea în luna ianuarie, în timp ce colegii săi de pahar au zbughit-o în cârciumă sau în stradă, la vederea camerei de filmat: „Aveți grijă cum mă filmați, că mă vede soția de la Craiova“. „Mă tratez cu o berică, dacă venii pe aici, pe la moșie, cum e proverbul. Am și eu aci casă și vie. Cresc și eu aci păsări și purcel în primăvară, când vin de la copii, de la Craiova, unde stau iarna. Merge berea în ianuarie, că acum, dacă mâncai, după o masă boierească și-o țigară mărășească, merge-o bere românească, după cum e proverbul“, a spus plin de umor Nicolae Fetoiu, un pensionar de 63 de ani care venise la Calopăr de la oraș, să își plătească impozitele în comună și ratele la o instituție financiară nebancară.
