Aer greu de respirat, noroaie cât vezi cu ochii, apă care bălteşte, oameni disperaţi, animale ologite din cauza nămolului ce li s-a uscat pe picioare asemeni unui ghips. Aceasta este, în câteva cuvinte, imaginea unui sat din Dolj, Uscăci, situat nu departe de oraşul Filiaşi.
Satul Uscăci este un loc uitat de lume. Aici, timpul pare să se fi oprit în loc cu multă vreme în urmă. Oamenii trăiesc în condiţii greu de imaginat. De la Fratoştiţa, cea mai apropiată comunitate, până la Uscăci e un drum lung, anevoios, pe care localnicii din satul uitat de lume îl fac pe jos. Trei kilometri îi despart de civilizaţie, căci la ei, în locul în care au văzut lumina zilei şi în care îşi duc traiul nu văd decât noroi, apă. Cizmele de cauciuc le sunt indispensabile, nu le dau jos din picioare nici vara, nici iarna. Cine nu ştie drumul nu are cum să ajungă în aceste locuri, încadrate de păduri de salcâmi, căci nici un indicator nu este montat. „Până în Matcă se mai poate merge cât de cât, dar de acolo însă începe chinul. Cum sui coasta, nu se mai poate merge. Un picior îl bagi în nămol, altul îl scoți, iar mocirla trece de genunchi. Nu-i de mirare că tinerii s-au retras la oraș și nu s-au mai întors. Până în Matcă ajunge uneori Salvarea, în rest nimic… Ne cărăm pe braţe până la ea. Avem viață grea, mamă! Am două fete, amândouă au plecat de acasă. Stau la șușea acum, iar alta, în Filiași la bloc. Nici biserică nu avem în sat, nici cimitir, ajungem cu greu să ne tămâiem morții“, explică una dintre localnicele din Uscăci, Angela Sandu, „născută în luna august 1942“, după cum se prezintă, pe care am întâlnit-o mergând pe jos pe drumul ce leagă Fratoştiţa de Uscăci.
Noroi pretutindeni
Ajungem şi noi la locul numit de oamenii locului Matcă. Suntem sfătuiţi să mergem de aici încolo cu băgare de seamă, căci noroiul e pretutindeni. Aerul devine greu de respirat. Localitatea s-a transformat într-un focar de infecție din cauza nămoalelor și a apei ce băltește. Bălegarul de la animale e strâns lângă case, animalele din curțile oamenilor au ologit… Sunt femei care și-au lăsat copiii acasă cu soții și au plecat în lume să facă bani ca să poată să trăiască. Au rămas doar 60 de familii în acest cătun rupt de civilizaţie.
Drumul de pământ ce șerpuiește localitatea lasă de o parte păduri întinse, iar de cealaltă parte case vechi. Din loc în loc zărești și construcții noi. În rest, numai noroi. Pe drum, în curţile oamenilor, peste tot. E greu de imaginat cum oamenii de aici îşi duc traiul. „Ne-am învăţat aici. Așa au trăit și părinții noștri, așa trăim și noi…“, e o explicaţie pe care cu greu o putem înţelege.
Cum să te împaci cu ideea că oamenii din Uscăci îşi ţin bătrânii bolnavi în casă, pentru că nici un doctor nu poate ajunge la ei şi nici ei la el, că părinţii, bunicii mai în putere îşi poartă copiii în spate prin noroaie până la locul numit Matcă, pentru ca de acolo învăţăceii să meargă singuri pe jos kilometri până la şcoala şi grădiniţa din Fratoştiţa. Şi dacă unul dintre bătrâni se stinge, îl portă cu tronul până la Matcă, ca de acolo să-l ducă la cimitirul din Fratoştiţa cu căruţa, căci ei nu au de nici unele: nici biserică, nici cimitir, nici dispensar, nici farmacie, nici şcoală, doar noroi.
„Vai de viaţa noastră! Suntem amărâţi! Mă vedeţi în ce hal sunt. Nu s-a băgat piatră. Stăm în cizme şi iarnă, şi vară. De Paști am fost la biserică ultima dată. Sunt femeie bătrână, mi-aș dori să ajung mai des, dar nu am cum. Vai de viața noastră! Nici să mă grijesc și să mă spovedesc nu am cum… Mai rău e când moare cineva în Uscăci. Oamenii sunt nevoiți să meargă cu tronul pe brațe prin nămoale câțiva kilometri“, spune Elvira Mânătârgă, o bătrânică a locului.
Pentru aproximativ 200 de metri de drum, oamenii au pus din propriul buzunar bani și au cumpărat pietriș. „După numai trei luni, ne-am trezit cu cei de la primărie că au venit cu un buldozer și au adus pământ. Ne-au promis că ne fac drumul, că îl asfaltează. Se apropiau alegerile, iar promisiunile erau cheia lor spre succes. Se fac doi ani de când l-au lăsat așa și nu a mai trecut nimeni pe aici. Copiii vin prin nămoale de la aproape patru kilometri distanță. Ne e și teamă pentru că e un nămol cleios, iar odată piciorul intrat, cu greu îl mai poți scoate. E greu. Nici măcar preotul nu a putut să ajungă cu Crăciunul. A venit la primele case din sat și s-a întors din drum. Și-a lăsat tălpicile încălțărilor în nămol… Cei din conducerea primăriei se află deja la al doilea mandat, însă nu au călcat pe aici decât o dată. Până la marginea satului nu s-au ostenit niciodată să meargă… “, mai mărturiseşte un localnic, în vreme ce altul spune cu tristeţe în glas „Statul omoară sate întregi. Degeaba ținem noi la tradiții și la locul de baștină că ei vor cu tot dinadinsul să ne gonească de acasă!“, spune Ion Pițigoi.
Gustul amar al vieţii
În Uscăci nu sunt doar bătrâni, ci şi tineri care nu au vrut să plece departe de locurile natale. Se luptă din greu cu nevoile. Se mulţumesc să-şi ducă traiul în căsuţe ponosite. Marian Lambu şi-a găsit adăpost în casa bunicilor. Locuieşte aici cu cele două fiice ale sale, printre noroaie, din 84 de lei pe lună, alocaţia copiilor şi ce mai primeşte când munceşte cu ziua pe la oameni, atunci când problemele de sănătate îi dau pace… E trist şi bolnav. Ştie că nici în acest an nu poate pune pe masă fetelor mâncare ca pentru zile de sărbătoare. Una dintre ele, Eliza Mihaela, este în clasa a V-a. În haine vechi, cu ochii triști, fetița ascultă cele povestite de tată. Dă din cap din când în când și zâmbește. Încearcă parcă să ascundă situația grea în care își duc traiul. Ne povesteşte că în timpul şcolii ca să ajungă la cursuri, la Fratoștița, pleacă mai devreme cu o oră, cu haine ponosite peste cele curate, cu cizme de cauciuc și plasa cu încălțări curate în mână. Aşa e obiceiul pe aici, printre oamenii ce-şi duc viaţa prin noroaie.
„Am 60 de ani și în toți acești ani, o viață de om, o mașină de piatră nu au băgat măcar pe drumul ce străbate cătunul nostru. Ne-au lăsat izolați, suntem prea puțini să le pese. Ne spun că nu au fonduri și ne închid ușa în nas. Fie vară, fie iarnă, noi tot în cizme mergem. Nu avem altă soluție. Până și animalele au picioarele prinse ca în ghips din cauza noroiului. Le curățăm cu cuțitul copitele de teamă să nu facă răni să le pierdem. Am ajuns să ne rugăm să avem an secetos, însă e păcat de Dumnezeu pentru că avem pământ roditor și animale în gospodărie“, povesteşte Andrei Ciontu.
Întrebări fără răspuns
„Ce or avea cu noi, de ne lasă să ne pătimim în asemenea condiții?… Cu ce am greșit, pentru că până la urmă toți plătim taxe și impozite pentru pământ, case…? Unde se duc banii noștri, dacă nici măcar un drum nu au fost în stare să facă?“, sunt întrebările localnicilor care din 1999 încearcă prin tot felul de adrese către prefectură, primărie, preşedinţie să găsească o cale să schimbe situaţia. „Ne pătimim așa, nu avem altă soluție. Am patru operații, la coloană, la cap, sunt vai de mine, iar bărbatul îl am în pat din toamnă… Zace. Scuipă sânge de câteva luni. Nici nu-l mai duc la doctor. Cum să ajung cu el, de unde bani pentru medicamente și drumuri? Trăim din 700 de lei. Ce să mai pun pe masă? Măcar pâine să avem… Nu am nici să le dau nepoţilor un ban de mâncare ca să bage bucate bune în traistă, ca să nu se facă de ruşine la şcoală. Eu cu ce să-mi iau pastilele? Am luat luna trecută de 200 de lei. Luna asta nu mai pot să le iau“, spune Elena Enache.
La fiecare gospodărie sunt suflete disperate ce încearcă să iasă la suprafaţă din noroiul care le sufocă. „Am trei motociclete înscrise pentru care plătesc impozit, iar eu nu mă pot folosi de ele. Cum să merg prin nămolul ăsta, când nici cu căruța nu se poate străbate un astfel de drum? Am plătit 1.400 de lei taxe pentru pământ, iar noi zacem în acest focar de infecție. Prefecții ne-au răspuns de fiecare dată că trimit cererea noastră spre soluționare la primărie, iar președinții țării la fel. Iar de la Consiliul Judeţean Dolj ne-au spus că, fiind vorba de un drum comunal, nu este de competența lor, ci a primăriei. Acum o să strâng iar toate aceste documente să le trimit și noului președinte, ce pare un om cu suflet. Să vedem ce ne răspunde… Drumul iadului e ăsta, credeți-mă“, spune cu năduf Ilie Nicola, localnicul care de ani buni trimite petiţii peste petiţii în căutarea unor soluţii.
Uscăci – satul pe care nu-l vrea nimeni
La Primăria Filiaşi, situaţia este cunoscută. Pe hârtie au conturat soluții, au întocmit un referat, însă în practică nu e atât de simplu. Cei din conducerea primăriei mărturisesc că este vorba de bani, că Filiașul e mare, cu o populație numeroasă și nevoi pe măsură, iar bugetul a fost tot timpul insuficient. În plus, acest cătun uitat de lume a ridicat controverse. Au încercat, pe cât posibil, să facă o reîmpărțire administrativă pentru a scăpa de el, să aparțină mai degrabă unei comune învecinate, de care este situat mult mai aproape decât de Filiași, însă planurile nu le-au ieșit. „Situaţia în acest sat este delicată. Avem de-a face cu două străzi, cu o lungime totală de 1.265 -1.270 de metri şi o lăţime de șase metri pentru care trebuie să executăm două tipuri de lucrări. Una de reprofilare a drumului şi refacere a şanţurilor de scurgere, de preluare a apelor şi a doua de balastare sau pietruire a acestor drumuri cu piatră spartă, chiar dacă este mai scumpă pentru a stabiliza acel teren. Acum este imposibil să efectuăm lucrări. Trebuie să aşteptăm până se va usca terenul respectiv, după care trebuie să intrăm în forţă să rezolvăm această situaţie.
Am fost în urmă cu aproape trei săptămâni în acea zonă și știu situația acelui sătuc. Drumul este aproape impracticabil, în special de la Matcă în sus. Sper ca anul viitor să găsim soluții, pentru ca lucrurile să se rezolve“, a precizat viceprimarul Gheorghe Ilie.
