21.7 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalMeşteşuguri vechi la zile noi

Meşteşuguri vechi la zile noi

http://www.youtube.com/watch?v=0hBiQW_cUfo

\n

În lumea satului românesc de astăzi, meşteşugurile şi tradiţiile încă există. Un meşter opincar care mai confecţionează opinci dacice sau altul care sculptează în lemn tot felul de minunăţii, motive care amintesc de trecutul nostru pe aceste meleaguri, spun povestea vetrei noastre strămoşeşti.

Ion Rodoş, meşter din Nucşoara, judeţul Argeş, lucrează de când se ştie în lemn. S-a născut în miros de brad şi molid. Copil fiind, a crescut jucându-se cu talaş, iar primele jucării tot din lemn au fost. Bunicul, tatăl se îndeletniceau cu sculptatul lemnului. Nu era decât o mână de om când a învăţat cum se alege lemnul bun. „Tatăl meu era un şiţar foarte bun. Făcea şiţa, o bătea şi pe case. Făcea şi mic mobilier ţărănesc şi cuci pe care îi puneau oamenii ca ornament pe moţurile caselor. Ţin minte că eram copil şi tata mă lua cu el în pădure când alegea materialul de şiţă. Dacă nu ştii cum să-l alegi, strici copacul de pomană şi te trezeşti când faci şiţă că nu se sparge. Trebuia să te uiţi la brad sau la molid să aibă creşterea frumoasă. Nu erai sigur, putea să fie câlţos în interior şi nu era bun. Nu se spărgea. Nu era suficient să fie copacul frumos. Aşa că tata lua securea, punea urechea lipită de scoarţa copacului şi când bătea cu muchia securii în trunchiul copacului se auzea un zgomot. Dacă zgomotul era lung şi plăcut, ca un instrument muzical, era bun. Se spărgea bine. Dacă suna scurt şi înfundat, nu era bun de nimic, era câlţos. Nu te opreai la primul care suna frumos, încercai zeci. Îl alegeai pe cel mai bun care avea sunetul cel mai plăcut şi erai sigur că ăla e bun de şiţă. Apoi nu stricai copacul degeaba!“, a destăinuit din secretele meşteşugului său, Ion Rodoş.
Astăzi duce mai departe tradiţia familiei. Cucul tatei ce saluta lumea din „moţul casei“ s-a transformat în cocoşul de Nucşoara pe care astăzi cu multă atenţie îl şlefuieşte din lemn. A vrut să facă tuturor cunoscut faptul că undeva, într-un colţ din România Mare, Nucşoara, tradiţiile vechi încă dăinuie.
„Lemnul! N-aş putea să trăiesc fără să lucrez. E în genă. Astăzi îi învăţ pe copii să deprindă tainele acestui meşteşug în cadrul unor şezători. Încerc să reînviu şi acest obicei, servindu-i pe copii cu plăcinte făcute de soţie sau cu boabe de porumb fiert amestecat cu sâmburi de nucă. Se fierb boabele într-un tuci mare, la pirostrii, până crapă. Se pune puţin zahăr şi apoi se amestecă cu sâmburele de nucă pisat. O minunăţie! Exact cum ne făcea mama nouă când eram copii. În acele vremuri se adunau în fiecare seară, la o mică şezătoare, femeile din sat. O dată la noi, o dată la vecina. Ţeseau, coseau, noi le făceam ţevi la rotan, dădeam cânepa pe ţeavă. Eram copii. Spuneam poveşti. Aveam cărţi de poveşti. Dacă nu aveam o poveste nouă să citim, ne spuneau bătrânii câte una de care noi nu auzisem. Aşa ne-am dezvoltat imaginaţia şi de aceea ies lucrurile acestea aşa frumoase astăzi“. Plecăm de la meşterul Ion Rodoş, păstrând în minte imaginea şezătorilor de odinioară, pentru a bate la altă poartă.

În vizită la opincărie

Ne oprim la uşa meşterului opincar Alexandru Ilinca din Orleşti de Vâlcea. Dintr-un petec de piele, cu o daltă, un ciocan, o foarfecă şi multă îndemânare şi pricepere se nasc opincile dacice. Mâinile sale, ce lasă să se vadă că meşteşugul ce-l practică nu este la îndemâna oricui, taie un petec de piele ce se va transforma sub ochii noştri într-o pereche de opinci. Ne explică cu răbdare cum se fac găurile, cum se bagă nojiţa, cum se face nodul pescăresc şi câte şi mai câte. Vorba ne poartă spre vremuri de demult, când ţăranul trata pielea de porc sau de viţel pentru a-şi confecţiona din ea opinci, căci nu erau decât două variante: ori desculţ, ori încălţat cu ele. „Luau pielea mai groasă de la vite. Un animal era sacrificat la 10-15 ani, nu cum îl taie acum. Pielea nu era tăbăcită industrial, ci printr-o metodă arhaică, prin argăsire: jupuiau pielea, curăţau părul prin bărbierire sau cu un corp mai dur, piatră. Era greu, dar dacă doreau să se încalţe trebuia să muncească. Luau coajă de arin, o puneau la fiert până lasa o culoare mai închisă. În fiertura călduţă se lăsa pielea cam o săptămână, apoi se punea la zvântat, dar nici prea mult, nici prea puţin. Confecţionau opinca atunci când era umedă. Nu există calapod, calapodul era piciorul. Aşa că o încălţau şi pielea lua forma potrivită. Erau perioade în care confecţionau opinci chiar şi din scoarţă de copac, din cireş pentru că are elasticitate şi poţi să-i dai formă“.
Aşa îşi făceau moşii şi strămoşii noştri opincile. Meşteşugul este astăzi pe cale de dispariţie, rareori avem ocazia să găsim un opincar. În Orleşti, el există însă şi vine de fiecare dată când are ocazia să-şi spună povestea şi să împărtăşească tainele meseriei ucenicilor fascinaţi de tradiţiile vechi.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS