Proiectul iniţiat de Asociaţia Craiova Capitală Culturală Europeană 2021, „Povestea ta este povestea cartierului tău“, a transpus prin intermediul teatrului poveşti ale oamenilor din cartierele Craiovei. Printre reprezentaţii este şi piesa „Maci“, care aduce în atenţia publicului povestea de viaţă a Marinelei Covrig din cartierul Bariera Vâlcii, în care craioveanca joacă propriul rol.
Lucrările, tapiseriile ei expuse în biroul directorului Şcolii nr. 14 „Ion Ţuculescu“, unde de altfel şi lucrează ca îngrijitoare, au făcut ca povestea sa de viaţă să devină publică.
Dar să lăsăm amintirile să vorbească şi artistul să-şi joace rolul.
Marinela Covrig a fost mereu atrasă de artă, dar cei care ar fi trebuit să o încurajeze, propriii părinţi, i-au oferit în „dar“ o viaţă consumată între bătăi şi lacrimi: „Părinţii mei au fost foarte răi. Ne băteau aproape zilnic, pe mine, sora şi fratele meu. Erau foarte duri şi tot timpul nemulţumiţi. Toată viaţa am plâns! De frica bătăilor şi a tratamentului de care aveam parte în fiecare zi nu am îndrăznit să le spun de visurile mele“.
Visul său era să îşi croiască un drum în lumea artei. Părinţii o vedeau la Liceul CFR, căci ei erau ceferişti şi viitorul fiicei lor trebuia să coincidă cu al lor. Ea s-a opus, deşi nu era decât un copil cu idealuri. Bătăile curgeau oricum, chiar dacă lucrurile se derulau sau nu după placul părinţilor. Tânăra Marinela Covrig a avut curaj însă şi cu încăpăţânare a urmat chemarea sufletului. „Am făcut Liceul de Artă cu toate că părinţii mei nu au fost de acord. M-am dus şi am luat probele eliminatorii. Mi-am depus dosarul şi am fost admisă. Am făcut arte plastice, sculptură, ceramică, desen, pictură, de bază era însă tapiseria. Am participat în timpul liceului la olimpiade pe ţară la desen, la Iaşi, la Odorheiu Secuiesc. Mă întorceam şi cu bani de la concursuri şi eram fericită. Au fost cei mai frumoşi ani. Mă duceam cu drag la şcoală. Dacă plecam de la o oră, toată lumea ştia unde sunt, în ateliere, cu toate că două zile pe săptămână în Liceul de Artă erau prevăzute orele de creaţie. Pentru mine nu era suficient. Mă duceam şi sâmbăta, şi duminica. Mă lăsau portarii. Nu aveam posibilitatea să lucrez acasă, dar acolo aveam tot ce-mi trebuia“, povesteşte Marinela Covrig, rememorând frumoase amintiri din anii de liceu.
Deşi era clar că talentul şi dăruirea nu îi lipseau, părinţii nu au susţinut-o. Ea a continuat să-şi urmeze calea: „Nu m-au susţinut. Îmi dădeau bani de bilet, iar eu mă duceam pe jos. Locuiam lângă stadionul CFR şi banii de bilete îi opream şi îmi cumpăram cele necesare pentru la şcoală, de la Fondul Plastic. Nimic nu-mi părea greu. Asta mi-am dorit, cu dorinţa asta m-am născut, cu dragostea asta m-a înzestrat Dumnezeu. Atracţia spre frumos venea de undeva din interiorul meu şi mă împingea pe acest drum“.
Chemarea artei
Anii de liceu s-au scurs şi a venit momentul ca Marinela să urmeze o facultate. Dorea să continue pe acelaşi drum frumos, care îi oferea evadarea dintr-o lume plină de lacrimi, bătăi şi dureri sufleteşti. S-a izbit din nou de refuzul părinţilor. „Am vrut să mă duc la o facultate de arte plastice. La Craiova nu exista aşa ceva. Când a auzit tata de dorinţa mea, mi-a spus să o iau pe jos că nu îmi dă nici un ban. I-am răspuns: «Bine, bine o iau pe jos, ajung când ajung, dar problema e unde stau şi ce mănânc?» Mi-a spus că, dacă vreau, pot să stau în gară şi să mănânc covrigi. Culmea ironiei e că acum mă cheamă Covrig şi locuiesc chiar aproape de gară.
Am renunţat la idee. După ce am împlinit 18 ani, mi-a spus răspicat că acum trebuie să-mi câştig existenţa. Am plecat cu chirie pentru că mă săturasem de bătăi. M-am angajat ca ospătăriţă într-un restaurant. De acolo am trecut dintr-un serviciu în altul. Am fost nevoită să renunţ. Nu aveam nici un ajutor, eram ca un copil părăsit de la casa de copii, de la orfelinat. Simţeam că mă zbat în zadar. M-am măritat, au apărut copiii. Alte greutăţi. Asta a fost!“, mărturiseşte Marinela.
Şi totuşi destinul îi rezervase altceva. În 2012, după 16 ani în care şi-a impus să nu se mai atingă de creion şi să nu se mai aplece asupra foii albe de hârtie, întâmplarea a făcut ca un desen cerut ca amintire de o cunoştinţă să renască vechea dragoste. O rugăminte onorată o readuce pe Marinela pe drumul artei, gata să ofere celor din jur frumosul: „Prietena mea, profesoară de engleză la şcoală, a avut un concurs la care copiii trebuia să ataşeze şi un desen. Pentru că profesorul de desen de la acea vreme lipsea din motive de sănătate, mi-a solicitat mie ajutorul. Copiii aveau nevoie de ajutorul meu. Nu i-am refuzat. A văzut şi directorul lucrările şi aşa a renăscut focul pasiunii care mocnise atâţia ani în sufletul meu“.
Au început încet, încet să se nască lucrările de tapiserie care trezesc admiraţia celor care trec pragul biroului directorului Şcolii nr.14, unde orice lucrare nouă îşi găseşte întotdeauna locul pe perete sau la târgurile de handmade, la care Marinela Covrig a participat.
Materialele care stau la baza realizării operelor sale de artă sunt costisitoare, dar Marinela găseşte soluţii, căci acum nimic nu o mai poate opri din a-şi face un drum în lumea artelor plastice, aşa cum a visat mereu. „Când vine vorba de materiale, mă rog de toată lumea. Cer pulovere vechi de lână, îi rog să nu le arunce să mi le dea mie. Apoi mai alerg prin diferite magazine cu haine la mâna o doua şi mai achiziţionez şi de acolo câteva. Le iau, le spăl, le desfac. Mi-am cumpărat şi aparat de descămoşat, le vopsesc, le lucrez în gherghef vertical împrumutat de la Liceul de Artă. Odată ce mă apuc de lucru, uit practic de trecerea timpul, de greutăţile vieţii. Fiecare lucrare este unicat, nu lucrez după tipare, fiecare are povestea ei, o bucăţică din povestea mea de viaţă“, mărturiseşte Marinela.
Viaţa grea a îngenuncheat-o, dar a găsit puterea să se ridice pentru că a ştiut tot timpul că îi poate bucura pe cei din jur, oferindu-le frumosul prin lucrările sale. Asta este povestea ei, o lecţie de viaţă pentru cei care odată au renunţat să-şi urmeze drumul. Marinela Covrig arată că se poate, că pasiunea izvorâtă din suflet poate face un vis să se împlinească.
