Cu ceva timp înainte ca automobilele să-şi facă apariţia în peisaj, dominau străzile din înaltul caprei birjarii, oameni preţuiţi de comunitate, de cei pe care îi serveau, care le admirau trecerile, pocnetele de bici şi îndemnurile la trap. Pentru bunul mers al lucrurilor pe uliţele Craiovei de odinioară, ei erau supuşi „Regulamentului pentru trăsurile de piaţă“.
„La bulivar, birjar, la bulivar!“ sau „Mână, birjar!“, se auzea deseori pe străzile Craiovei de altădată. Erau birjarii locului, atracţia străzilor. „Arătau ca nişte veritabili demnitari: purtau pe spate pelerine, livrele de pluş bleumarin, iar în picioare jambieri albi; erau încinşi cu curele speciale şi pe cap purtau şepci anume croite, ce se armonizau fireturilor de tot felul. Când aceste elemente de ceremonial au părut carnavaleşti sau vetuste, birjarii s-au îmbrăcat sobru (adesea în negru), impunându-se mai ales prin «culorile» eleganţei şi loialităţii faţă de clienţi, păstrând o ţinută vestimentară şi morală care motiva «încrederea neştirbită a clienţilor»“. Acesta este imaginea birjarilor zugrăvită cu măiestrie de către Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. Aveau ţinute impecabile, căci acestea erau standardele impuse de legea vremii. „Domnitorul Alexandru Moruzi cerea velspătarului să ia măsuri împotriva «vizitiilor netrebnici care circulau cu iuţeală» şi stricau podurile (străzile erau pavate cu butuci din lemn – n.r.), iar vizitiii care produceau pagube conduceau pe ultimul drum al «carierei», adică erau trimişi la ocnă. «Nimeni nu e volnic a conduce trăsura fără livret“, spunea «Regulamentul pentru trăsurile de piaţă» din aprilie 1868. Documentul preciza că «nu va putea ţine hăţurile în mână decât acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei şi de staroste». Actul interzicea «tânărului care nu a împlinit 21 de ani să suie pe capră», «birjarii prinşi pe capră beţi se vor arestui». Circulaţia era permisă numai pe partea dreaptă, «toate trăsurile vor avea, noaptea, felinare aprinse». Impunerile erau chiar mai aspre decât cele actuale, în acea perioadă «conducătorii neavând voie a fuma când sunt în mers». Era obligatoriu ca ei «să fie îmbrăcaţi curat, cu haine cuviincioase», le era interzis «să transporte bagaje dupa ora 9.00 seara»“, se precizează într-un material publicat pe site-ul Metropotam.
Poveşti în tropot de cai
Ghidaţi de imaginile zugrăvite în pagini îngălbenite de volum cu miros de vechi, purcedem în tropot de cai să-i cunoaştem mai bine pe birjarii Craiovei de odinioară şi ale lor poveşti.
Pe aleea străjuită de lămpi, după modelul felinarelor din Viena, îl descoperim pe birjarul din staţie din Parcul „Romanescu“. E Rusu, unul dintre cei mai vestiţi birjari ai timpului. „Avea cei mai frumoşi cai. Purta o manta lungă din catifea. Era o minunăţie să-l priveşti“, povesteşte Constantin Gheorghiu.
Îi întâlnim şi pe fascinanta stradă Unirii. Dacă seara plimbările se făceau la pas, ziua, artera era a trăsurilor elegante, aduse din Viena, Paris sau Műnchen, cu cai frumoşi, bine îngrijiţi. Era un colţ din lumea birjarilor, care umpleau strada cu farmecul pocnetelor de bici, nechezatul cailor, tropotul copitelor şi zgomotul roţilor trăsurilor.
Viaţa lor se derula aşa cum am menţionat după reguli stricte, una dintre ele stipulând: „birjarii prinşi pe capră beţi se vor arestui“.
Şi totuşi după cum avem să aflăm răsfoind alte şi alte relatări, legile erau făcute uneori pentru a fi încălcate, aşa cum îi stă bine românului. Nu puţine sunt rândurile care vorbesc despre zilele sau nopţile geroase stropite de birjari cu puţină ţuică fiartă. Constantin Brâncuşi povestea spre exemplu, într-o epistolă priteneului său V.G. Paleolog, adunată de Tudor Nedelcea în volumul „Vocea spiritualităţii“: „Închideam la unu noaptea odată cu ultimul tren (restaurantul fraţilor Spirtaru se afla la doi paşi de gară – n.r.) spre Bucureşti, de la zero cincizeci, şi trebuia să fim în picioare la patru şi jumătate pentru Severinul mixt – de marfă şi călători. Am fi găsit noi de la 1 la 4 somnul cel bun dacă iarna ne-ar fi lăsat în pace, îndeosebi birjarii din staţie, care ne băteau obloanele cu codirişca biciuştii, cerându-ne să deschidem ca să se încălzească cu puţină ţuică şi cu vin fiert, pentru dezmorţire din gerul care se lăsa dimineaţa“.
Aflăm şi că la numărul 64 pe fosta stradă Sineasca era „o casă măruntă, cu gard proptit, ca să nu leşine peste drum…. Aici, tatăl Ioana (Jana) Radu – fost plutonier major adjutant de administraţie – îşi deschisese o cârciumă prosperă, pe care a botezat-o «La ieftinirea traiului» şi care era frecventată mai ales de birjarii şi lăutarii din zonă, care se lăsau «îmbiaţi» de ţuica «bună şi tare», în care «gospodarul» patron avea grijă să «pună apă cu măsur㻓.
Oameni discreţi
Birjarii ştiau destinaţiile şi tainele celor pe care-i purtau pe străzi, le erau confidenţi şi sprijinitori, păstrându-se într-o familiaritate respectuoasă. La staţiile de birje din Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Justiţiei, Smârdan, Valea Vlăicii, Lascăr Catargiu era totdeauna o animaţie specială. Clienţii fideli, amanţi de o noapte, ştiau că pot avea încredere în ei. Şi ei ştiau că sunt apreciaţi, aşa că, atunci când domnul sau doamna avea vreo escapadă, trebuia să-şi acopere cu prelată trăsura. Trebuia să fie discret. Îşi conduceau clienţii la hotelurile care acceptau relaţiile în afara căsătoriei. Erau însă situaţii în care informaţiile treceau de graniţa secretului şi se transformau în informaţii ce puteau fi cumpărate în schimbul unor sume considerabile de bani. Se întâmpla în vremea alegerilor sau în perioada premergătoare lor, căci în trăsuri se făceau aranjamente electorale, iar birjarul le ştia prea bine. Tot cu ajutorul lor erau prinşi însă şi cei mai experimentaţi hoţi, căci pe toate le ştia birjarul nostru!
Într-o bună zi nu au mai fost însă de folos şi puţini îşi mai aduc aminte de ei, de trăsuri şi cai şi de regulile care îi guvernau.
Vremuri noi, regulamente noi
Odată cu dispariţia birjarilor au apărut maşinile şi împreună cu ele „Regulamentul pentru circulaţiunea autovehiculelor“. Şoferul avea nevoie pentru o şofa de brevet. Îl putea obţine după ce îi demonstra poliţistului că poate să meargă cu viteză pe un traseu anume indicat, să frâneze şi să evite un sac de fân aruncat pe şosea. De asemenea, altă regulă necesară era împlinirea vârstei de 18 ani, aşa că certificatul de naştere făcea era şi el dovada grăitoare. Şi de aici încolo codul rutier începe să se schimbe. Reguli precum cele stipulate la 1913 „Întrecerile altui vehicul se vor face pe partea stângă“ sau „Iuțeala mersului automobilelor, tramcarelor și motoretelor nu va putea fi mai mare de 15 km/oră, în aglomerațiuni, orășeneşti la trecerea prin sate“ se vor modifica la apariţia fiecărui nou cod rutier.
