22 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalLegende de pe meleaguri olteneşti

Legende de pe meleaguri olteneşti

Acest colţ din România Mare e presărat cu legende care amintesc „de-un Jian/De-un haiduc, de-un craiovean“ sau de un căpitan al lui Mihai Viteazul de pe malurile Luncavăţului.

Din noianul de legende de pe malurile Oltului nu lipseşte figura lui Iancu Jianu. Într-o vreme, pe drumul prăfuit ce lega Craiova de satele împrăştiate, se spune că într-una dintre zile urca o căruţă cu coviltir, straşnic împovărată, trasă de doi cai puternici, însoţită de trei bărbaţi. Unul dintre ei cu mustaţa tăiată scurt părea frământat de întrebări cărora încerca să le găsească răspuns. Şi când drumul lor spre Craiova s-a încrucişat cu cel ce cobora de la Ocnele Mari spre Slatina, caii s-au oprit ca şi în alte dăţi la o fântână cu apă bună şi rece. Şirul legendei, păstrată în paginile lucrării purtând semnătura lui Lucian Zatti, „Drumuri şi oameni din Oltenia“, curge alene ca şi apa Oltului, ducând o dată cu susurul ei povestea unui haiduc.
Caii şi călăreţii s-au aşezat spre a-şi potoli setea şi odihni oasele obosite. „Când un nor cenuşiu a acoperit luna ca o aripă îndepărtată, la murmurul fântânii s-a adăugat tropot de cai şi curând, lângă căruţă, au descălecat câţiva poteraşi trimişi cu treburi anume de stăpânire prin aceste locuri“. I-au cercetat pe cei ce însoţeau căruţa, cerându-le socoteală. Cei întrebaţi s-au prezentat drept negustori mărunţi plecaţi cu treburi la Slatina, în vreme ce unul dintre ei a răspuns răspicat „Sunt Iancu Jianu“. A fost luat în râs. Unul dintre poteraşi l-a privit atent şi i-a zis: „Iancu Jianu e de două ori şi jumătate mai arătos decât tine şi nu-şi pierde vremea tolănind pe lângă fântâni“ şi au plecat. Cei ce-l însoţeau pe Iancu Jianu, căci chiar el era, i-au cerut socoteală, simţindu-se expuşi. Răspunsul haiducului nu a întârziat să apară: „Că doar v-am mai spus, noi trebuie să avem viclenie şi curaj ca să câştigăm ce dorim. Vodă Caragea sau biv vel vornicul Costache Samurcaş, caimacamul Craiovei, au putere mai multă, dar noi trebuie să îi întâmpinăm şi cu isteţime“.

Povestea merge mai departe

Mergem mai departe cu puterea gândului, însoţiţi fiind de rândurile zugrăvite în volumul „Drumuri şi oameni din Oltenia“ şi descoperim cula familiei de boieri Măldăreşti clădită prin secolele XVII – XVIII „cu multă risipă de piatră şi cărămidă“, dar şi pe cea vecină ei, ridicată în 1823. „Zidurile lor sunt groase şi prevăzute cu metereze prin care se puteau strecura bine ţevile flintelor. Scările interioare spiralate, stâlpii prispelor, porţile ce se puteau zăvorî la nevoie, le dau masivitate. Poarta principală a culei vechi, îmbinată solid din despicături de arbori seculari şi fier, frumos ornamentată era de fapt o capcană. Cine se năpustea s-o spargă, să pătrundă în clădire, îşi atingea cu greu scopul fiindcă prin creneluri plumbii flintelor ajungeau bine în acest loc. În cazul când, totuşi, duşmanul trecea pragul porţii, se trezea captiv într-o pivniţă săpată dincolo de prag, în interior. Adevăratele intrări erau modeste şi ingenios mascate în arhitectura clădirii“.
În zilele de domnie a lui Mihai Viteazul, în această casă fortificată trăia Tudor Maldăr, mare boier ale cărui moşii se întindeau de la poalele Coziei până spre câmpiile Oltului şi Dunării. El îşi face o oaste din locuitorii satelor stăpânite, pe care după moartea lui Mihai Viteazul o pune în slujba lui Radu Şerban. De aici încolo faptele capătă aură de legendă. Se spune că Maldăr era „un bărbat chipeş ca un novac, cu părul întunecat, cu privirile senine, dar pătrunzătoare şi cu mintea ascuţită… Căpitanului de pe malurile Luncavăţului îi plăceau caii tătăreşti şi privea îngândurat cum îi învăţau simbriaşii hanului la călărie. Odată, ridicând privirea spre una dintre ferestrele de la casa unde locuia hanul, şi-a dat seama că din spatele perdelelor îl urmărea cineva. Cu timpul, perdeaua se dădea mai mult în lături şi într-o zi el a putut desluşi în cadrul ferestrei chipul unei tătăroaice frumoase, cum nu mai văzuse el vreodată  alta şi era chiar fata hanului“. S-au întâlnit cu ajutorul unei slujnice credincioase fetei şi el i-a povestit despre viaţa trăită la „poalele Carpaţilor, pe unde trece cuminte Oltul, despre plaiurile împodobite cu meri şi fâneţe din preajma culei de lângă Luncavăţ.. ….Într-o noapte pe vreme de furtună, când oamenii se simt mai bine în adăposturile lor, sluga aceea credincioasă le-a adus cel mai falnic armăsar din hergheliile hanului“. Legenda spune că cei doi s-au înţeles de minune şi la bucuria lor s-au adăugat şi cele ce le-au adus cei şapte copii. Maldăr s-a legat cu sufletul de Ioniţă, „convins că el e rodul cel mai bun din dragostea cu fata hanului tătăresc“. Îl privea din cerdacul culei când încăleca pe caii „prăsiţi din năstruşnicul armăsar ce-l ajutase să ajungă din nou stăpân în casa lui“. Timpul a trecut, Ioniţă şi-a făcut o mică oaste din flăcăi plini de curaj, buni călăreţi ca să poată veni la nevoie în sprijinul lui Matei Basarab. „Era ager, năpraznic în luptă şi fără frică de moarte. Semăna tatălui…. Duşmanii îi ştiau de frică şi fugeau din calea lui. Văzându-l cu câtă neînfricare face pagubă printre duşmanii cei din jur i-au zis Ioniţă Turbatul“. Că legenda e inspirată de realitate stă dovadă inscripţia de pe o fântână din Râmnicu Vâlcea săpată în memoria lui „Ioniţă Măldărescu Turbatul“.
Vremuri de legendă s-au scurs, lăsând în urmă poveştile ce circulă şi astăzi în lumea satului şi care sunt adunate uneori spre bucuria cititorului în pagini de volum.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS