Nu suntem într-un basm, ci în mijlocul unei poveşti de viaţă, o dramă numită leucemie. O poveste pe care un tânăr o tratează cu chimioterapie şi cu zâmbetul pe buze.
Respirăm un aer greu, aproape imposibil de închipuit dacă nu eşti aici să simţi tot pe viu. Bănuim că de vină este senzaţia stranie pe care ţi-o trezeşte orice unitate sanitară. Suntem la Spitalul „Filantropia“ din Craiova. Ne aşezăm pe o bancă veche, decojită, pe care timpul şi oamenii şi-au lăsat amprentele. Nu suntem singuri, ci o împărţim cu un băiat cam de vârsta noastră. Ne dăm seama după cum e îmbrăcat: un cercel negru, un tricou alb şi pantaloni de trening gri, lejeri.
„Prinţişorul“, cum îl alintă personalul medical, este Levi Berzan, un tânăr de 18 ani, din Corabia. Pragul spre maturitate nu l-a trecut precum cei de vârsta lui, ci cu povara leucemiei. La o primă vedere, este un copil normal, ca oricare dintre noi. Nici nu ar vrea să pară altfel. Iniţial, suntem tentaţi să credem că a ales o tunsoare nonconformistă din cauza căldurii, însă părul l-a pierdut în urma procedurii de chimioterapie. Totuşi, ceva ne deosebeşte: un detaliu de pe mâna dreaptă îl dă de gol, un bandaj alb, lat, strâns bine de o bucată de leucoplast. Sub el se găsesc singurele semne fizice pe care boala le lasă pe corpul lui.
„Oboseam dacă urcam trei, patru trepte…“
Leucemia îl încearcă deja de trei luni, dar el nu o lasă să-l înfrângă. I-a declarat război încă din prima clipă. A aflat că are leucemie în formă avansată. Cauzele? Necunoscute. „Oboseam dacă urcam trei, patru trepte şi mă durea capul foarte des… nu mai eram eu“. Totuşi, a păstrat tot ceea ce conteză. A păstrat puterea de a lupta, oamenii dragi şi visele pe care orice tânăr le are. În ceea ce priveşte susţinerea din partea celor apropiaţi, băiatul se bucură în totalitate de ea. Familia şi prietenii îi sunt aproape necondiţionat: „Sunt chiar enervant de atenţi“. Pentru mulţi adolescenţi este perioada cea mai frumoasă, dar pentru Levi va rămâne întinată de durul diagnostic. Noi l-am găsit pe băncuţa spitalului, pe care stă des să se reculeagă. Nu vrea să spună stop viselor, ci bolii crunte care stăpâneşte.
„Dacă cineva mi-ar spune că mâine o să mor, i-aş răspunde că e o glumă“
Ne uităm în ochii lui şi îl ascultăm cum ne expunea fiecare moment al luptei. Gradual, cu un zâmbet în colţul gurii şi cu o privire senină. Ochii lui sunt limpezi, la fel cum este şi viziunea sa despre ce va urma, pentru că va urma: „După capitolul ăsta din viaţa mea, vreau să-mi iau permisul, să-mi termin şcoala, deşi primul lucru pe care vreau să-l fac este să merg într-o excursie la munte cu prietenii“. Pentru el, leucemia e o mică piatră de care s-a împiedicat în drumul pe care îl are de parcurs. „Într-o zi, stăteam pe bancă şi a venit un om mai bătrân. Am vorbit puţin şi mi-a zis că are aceeaşi boală şi că nu scapă de ea de cinci ani. Mi-a spus: «Băiete, nici tu n-ai să scapi», iar eu am râs. Dacă cineva mi-ar spune că mâine o să mor, i-aş răspunde că e o glumă“.
Sunt multe zâmbete în jur, pe multe chipuri, dar fiecare diferit. Al lui e, poate, un zâmbet resemnat în sinea lui, dar biruitor în lupta cu leucemia. Păleşte doar în faţa aparatului de fotografiat, poate din bun-simţ faţă de cei care l-ar putea considera sfidător. Explicaţia e simplă: „Vezi tu, sunt şi anumite interdicţii: pe lângă faptul că nu am voie să fac efort, nici la soare nu mă pot expune, deşi la Corabia am Dunărea şi soarele aproape“.
„Nu am greşit! De ce să mă pedepsească Dumnezeu?“
La fel de aproape îi e şi Dumnezeu. Întrebându-l dacă a pierdut credinţa sau dacă consideră povara bolii care apasă pe umerii săi o pedeapsă, a spus: „Credeam şi înainte în Dumnezeu şi cred şi acum. Nu am greşit, am făcut greşeli mici, oricine greşeşte, dar Dumnezeu nu dă astfel de pedepse.“ Însă, într-o privinţă nu vrea să greşească, aceea a unui eventual blocaj psihic. Totul e ordonat în mintea lui, năucitor pentru o boală ce îi macină şi îi distruge psihic chiar şi pe cei mai trecuţi prin viaţă. Resursele lui interioare par inepuizabile, dar greu de descoperit în spatele răspunsurilor simple şi hotărâte pe care ni le oferă.
„Treci peste, mergi înainte“
Deşi momentul în care a primit acest diagnostic a reprezentat un şoc, mental şi-a alcătuit un plan pentru momentele de deznădejde. Chiar funcţionează: „M-am gândit că dacă ar fi să mă blochez, să simt că nu mai pot… ce aş face? Dar nu, de ce să-mi fac mie rău?“. Nici un gând rău nu îi trece prin minte.
În privinţa condiţiilor oferite de spital nu se plânge, ba chiar se arată mulţumit. Personalul îi acordă suficientă atenţie. Visul lui cel mare este doar să biruiască leucemia. Calea e greu de parcurs şi necesită multă putere, credinţă, speranţă, răbdare. „Dacă aş găsi răbdare la magazin, aş cumpăra un bax!“, a adăugat el zâmbind.
Fără posibilitatea de a alege, conclude: „N-ai altă cale!“. E o stradă cu sens unic, un tunel la capătul căruia speră şi îşi doreşte să găsească vindecarea.
Sidonia Vodislav, Iustin Ciutan, Dumitru Ursu
(anul II, Secţia de Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Sociale)
