Lucian Ionescu este din Bucureşti şi se apropie de vârsta de 50 de ani. În urmă cu două luni, el a pornit într-o curajoasă expediţie şi într-o luptă cu apele şi cu propria persoană: şi-a propus să plece de la Giurgiu şi să ajungă la Veneţia în decembrie, având la dispoziţie doar un caiac construit chiar de el. GdS l-a contactat pentru a-şi spune povestea, iar Lucian a răspuns prin e-mail tocmai din Sarkoy, un oraș de pe malul Mării Marmara.
Lucian Ionescu şi-a dorit să devină scafandru. Înota kilometri întregi, a practicat caiacul de performanţă doi ani, fără a avea rezultate notabile, însă a rămas cu un lucru care nu i-a dat pace toată viaţa: pasiunea pentru aventură. Participarea la Turneul Internaţional Dunărea, în anul 2008, pe o lungime de aproximativ 500 de kilometri, l-a împins şi mai departe în aventura sa: atunci s-a decis să-şi cumpere un caiac. „Lucrurile nu mergeau prea bine, așa că am hotărât să-mi construiesc singur unul. Practic, m-a costat aceiași bani, doar că într-un timp mai lung. Consider caiacul o mare reușită și sunt foarte mândru nu atât de execuția lui, cât de proiect. Se comportă admirabil pe apă, inclusiv pe valuri mari și vânt puternic. Capacitatea de stocare este impresionantă și am două mari compartimente etanșe în față și în spate. În plus, am loc lejer în el, iar carlinga este făcută pentru dimensiunile mele (am 1,90 metri înălțime), majoritatea caiacelor comerciale fiind concepute pentru o înălțime mult mai mică a ocupantului“, povesteşte Lucian.
Proiectul a atras multe ajutoare
Cu caiacul său botezat „Anaconda“, lung de 5,80 metri şi lat de 58 de centimetri, executat în decursul a trei ani de lucru, aventurierul a plecat pe 7 mai către destinaţie. „Acum sunt în Sarkoy, un oraș de pe malul Mării Marmara, la trei zile distanță de Marea Egee. Dar sunt în întârziere față de ce mi-am propus și o schimbare a rutei se impune dacă vreau să ajung în Veneția în decembrie. Mai mult, nu sunt pregătit ca echipament. Nici cortul nu rezistă. Îl am de șase ani, iar cusăturile nu mai sunt impermeabile. Plouă la propriu înăuntru. Vremea prea rea m-a întârziat mult, iar progresul meu zilnic este undeva la 35 de kilometri, faţă de 50 propuși“, explică bucureşteanul. Pentru această expediţie, Lucian a învăţat să gătească eficient şi spune că nu-l interesează ce mănâncă atâta timp cât îi sunt asigurate caloriile necesare. El spune că a conceput și realizat instalația electrică, panoul solar, bateria, controlerul și tot ce este necesar, „și care poate funcționa chiar și sub apă fără probleme; mediul marin este deosebit de dur și coroziv. Am conceput rezerva de apă principală, de zece litri, și de rezervă alți patru litri. Am comandat și instalat o cârmă specială pentru caiac, am făcut scaunul și pereții etanşi, şi multe altele“.
Proiectul lui curajos a primit şi o finanţare de 2.000 de euro din partea unui om care nu a dorit să-şi dea numele. Ajutoare au venit şi de la prieteni de familie, dar şi de la o firmă furnizoare de caiace şi echipamente pentru acestea, care îl ajută şi cu pagina de Facebook a turului său, dar şi cu echipamentul specific, padele, combinezoane şi saci etanşi pentru echipamente. „Le-am explicat ce vreau să fac și, când și-au dat seama că sunt hotărât să-mi duc călătoria până la capăt, s-au oferit să mă ajute. […] Nu au vrut nimic în schimb. Pur și simplu, li s-a părut deosebit ceea ce fac, și util pentru acest sport. Niște oameni deosebiți“, îi descrie Lucian Ionescu.
A parcurs 1.000 de kilometri din traseu
Acasă îl aşteaptă soţia, Cornelia, şi o fetiţă de 12 ani, Catrina, „care îmi lipsește și care îmi duce lipsa. Iar pe Cornelia am lăsat-o practic fără bani și încă nu și-a găsit nici serviciu. Eu sunt prin felul meu un solitar, am un drum de făcut și asta fac, indiferent de obstacole. Acasă este însă greu. Vorbim și la telefon și este foarte scump. Cred că meritul este mai mult al familiei mele, care m-a susținut până la capăt, știind că vor rămâne singure, cu toate datoriile casei de suportat. Nu știu cum vor reuși în timpul în care sunt plecat, și singurul meu regret este că nu sunt lângă ele și nu le pot sprijini în nici un fel“.
Experienţa de până acum, de peste 1.000 de kilometri pe apele mărilor, ale Dunării şi prin strâmtori, l-a umplut pe Lucian cu amintiri plăcute: „Am întâlnit oameni și locuri deosebite, intru în contact cu culturi diferite. Dar, călător fiind, trebuie să merg mai departe. În Mangalia, de exemplu, am cunoscut niște oameni deosebiți, Dan, Dănuț, Mihai și Aurel. Am fost blocat acolo din cauza vremii și a reparaţiilor la barcă, parcă patru zile. Mi-a fost într-adevăr greu să mă despart. […] Dar când am trecut de Varna, am văzut raiul pe pământ. Două zile am avut o vreme superbă, fără pic de vânt și cu apa oglindă. Peisajul era de vis, zeci de plaje, alternând cu faleze spectaculoase. Nici măcar nu am tras. Am mers alene, bucurându-mă de ceea ce văd. Nu voi uita nicicând acele locuri“.
„Dacă nu o sunam, ştia ce are de făcut“
Situaţiile mai grele i-au dat fiori şi s-a gândit de multe ori că ar putea să nu facă faţă neprevăzutului din apele învolburate. Cele mai grele momente, povesteşte Lucian, le-a trăit aproape de Cap Caliacra. „Acolo, pe o lungime de 60 de kilometri, este o faleză de care nici măcar nu te poți apropia din cauza stâncilor ascunse sub apă. Locuri de tras la mal nu sunt decât la 10-15 kilometri depărtare unul de altul, de obicei mici așezări pescărești. Acolo am intrat într-o ceață densă și nu vedeam mai departe de 50 de metri. Valuri uriașe animau marea, fără a fi însă vânt, iar eu nu mă puteam apropia de faleză suficient cât să o văd, din cauza stâncilor de sub apă. Mă ghidam după sunetul valurilor ce se spărgeau de faleză. În scurt timp, m-a cuprins o stare de somnolență accentuată, specifică răului de mare. Eram departe de următorul punct în care puteam trage la mal. Acolo mi-a fost teamă. Puteam ţine valurile, dar nu puteam să mă lupt cu somnul. Am sunat-o pe soția mea şi i-am spus unde sunt, urmând să o anunț în două-trei ore, când trag la mal. Dacă nu o sunam, știa ce are de făcut, iar locația mea o cunoştea. Dar nu s-a întâmplat nimic. Sângele rece și stăpânirea de sine m-au scos și din această situație. Când am plecat, am hotărât să nu îmi fie frică pe mare. Nimeni nu este lângă mine să mă salveze, iar frica în situații-limită nu este decât un factor agravant. De regulă, îmi propun obiective ce pot fi îndeplinite rapid, care mă scot sau minimizează gravitatea situației. În timp ce le îndeplinesc, recapitulez ce am de făcut în cazul în care mă răstorn. În principiu, orice risc are o contramăsură. Panica mă cuprinde, însă, la foarte scurt timp după ce ajung la mal. Expresia «paralizat de frică» spune tot. Dar pericolul este deja depășit. Caliacra nu a fost primul și, cu siguranță, nu este ultimul pericol înfruntat, dar a fost cel mai acut de până acum. Frica nu există în realitate. Ea este un sentiment creat de mintea mea; iar eu sunt aici tocmai pentru a o înfrunta și pentru a-mi testa limitele“.
Periplul lui Lucian pe apele învolburate a fost întrerupt, pentru câteva zile, în Sarkoy, din cauza vremii, care pare să îi pună piedici. Pe pagina lui de Facebook (www.facebook.com/FromGiurgiutoVenice), prin tableta cu conexiune la internet de care se foloseşte atunci când poposeşte pe uscat, îşi ţine la curent susţinătorii, povestindu-le cu pasiune sau cu tristeţe experienţele sale. După cum spune echipa lui de oameni frumoşi, el „răspunde, bucurându-se ca un copil, în special când apăsaţi pe butonul «Îmi place» şi postaţi un mesaj de încurajare“.
