http:http://www.youtube.com/watch?v=XxiqjBGmCGU
Comuna Unirea din judeţul Dolj are un singur sat. În trecut, ea purta numele de Risipiţi, după o poveste care merită spusă. Din istoria locului fac parte biserica, fântâna, dar şi oamenii, în frunte cu cea mai vârstnică localnică: ea a împlinit, pe 5 aprilie 2013, 100 de ani.
Cel care a realizat monografia comunei, profesorul de limba română Ilie Lupu, a ieşit acum la pensie. La vârsta de 67 de ani, el ştie totul despre comuna în care s-a născut şi a trăit, şi ar vorbi ore întregi numai despre asta. „Satul se numea înainte Cearâng, asemănător cu Parâng, ceea ce vine din limba tătară. Oamenii, în perioada năvălirii popoarelor barbare, existau pe locurile acestea. Pe la 1515, satul era, dar nu în actuala configuraţie, ci în cinci cătune răspândite“, povesteşte bărbatul. Coţobâţ, Filipeşti şi Pâşpog erau trei dintre acestea.
Făceau negoţ în creierul munţilor
După ciuma lui Caragea, din 1813-1814, oamenii din cătunele risipite au coborât în vale. Erau pe, atunci, risipiceni, până în anii ‘60. Ilie Lupu povesteşte că „numele în Unirea s-a schimbat recent, pe la 1968, odată cu ultima reformă administrativă. Risipiţi a fost considerată o denumire hilară, deşi altele au rămas, dar conducerea de atunci a comunei a decis că nu mai reprezintă realităţile şi că lumea s-a unit, şi să-i zică Unirea. O chestie nefericită, dar aşa a rămas. Ca să încerci să îi schimbi e extrem de costisitor“.
Risipicenii sunt cunoscuţi în toată ţara prin îndeletnicirea lor din moşi-strămoşi, negustoria. „Ei ajungeau cu căruţa trasă de cai la Baia de Aramă, treceau Băile Herculane, treceau Malovăţul şi ajungeau pe undeva în creierul munţilor, cu caii, cu căruţa. Îşi puneau în ea baniţe de grâu şi de porumb şi veneau de acolo cu cărbune, cu var, cu alte mărfuri“, povesteşte Ilie Lupu. Alt obicei, de care nu s-au lăsat nici acum oamenii din Unirea – să le zicem risipiceni -, este lucratul pământului, căci au avut noroc de sol bun şi rareori găseşti o palmă de teren nelucrat cu tot ce se poate: grâu, porumb, ceapă, varză, orice.
Biserica, ridicată de oameni
Oamenii au construit istoria în acest sat, în această comună, iar singurul locaş de cult din comună, Biserica „Sf. Nicolae“, nu face excepţie. Părintele Viorel Dimian, care slujeşte aici din anul 1976, povesteşte că „biserica a fost ridicată cu ajutorul daniilor locuitorilor din comună. De la bătrânii locului ştiu că oamenii plecau cu carele şi adunau grâu, porumb, pe care le vindeau, făceau bani şi au ridicat această biserică, pe care ÎPS Irineu a considerat-o o adevărată catedrală, la sfinţirea din 2011“. Deşi este trecută de suta de ani, biserica nu este monument istoric, însă autorităţile comunei spun că este mai bine aşa, pentru că au cum să o îngrijească. Ea a fost renovată în urmă cu doi ani şi resfinţită. Circulă chiar şi nişte vorbe cum că, la începutul construcţiei, când se făceau măsurătorile pentru viitoarea clădire, oamenii au spus că o comună atât de mare trebuie să aibă şi o biserică pe măsură. Şi aşa au mărit-o şi s-a ivit marea biserică din Unirea, care impresionează orice trecător cu aspectul său.
Când vine vorba despre cei care le calcă pragul, cei doi preoţi de la Unirea, Viorel Dimian şi Paul Roşu, recunosc că fără 150 de oameni nu se face slujba: „Este frecventată de foarte mulţi enoriaşi, iar toţi sunt ataşaţi bisericii. Participă nu numai oameni în vârstă, ci şi copii de la şcoală, şi întotdeauna când este vorba de Paşte şi de Crăciun se spovedesc, se împărtăşesc“.
Fântâna unde „se adapă mireasa“
Lângă monumentul ridicat în 2008 pentru eroii din cel de-al Doilea Război Mondial, alături de biserică este şi Fântâna Frumoasei sau, mai nou, a Miresei. Ea a fost construită – cum altfel – tot de oamenii din mahala. „Pe la 1876 nu era acest grilaj, dar a fost închisă cu un gard şi a fost principalul izvor al comunei, din care se lua apa sfinţită. Până în 1920, miresele erau adăpate în mahalalele lor, dar şi apoi, devenind o fântână reprezentativă, au coborât aici“, explică monograful comunei, în timp ce arată înspre fântână. Adăpatul miresei, un obicei popular din Oltenia, se face în a doua zi după nuntă. „Cumnatul de mână, vornicul sau conducătorul nunţii trage miresei patru ciuturi de apă pe care ea le varsă cu piciorul în cele patru puncte cardinale. Îi urează să aibă belşug, copii, fericire şi tot ceea ce îşi doreşte. Bineînţeles că apa a reprezentat mereu la români belşugul şi bunăstarea“, spune Ilie Lupu.
Gheorghiţa Trinii, femeia de 100 de ani care se luptă cu timpul
Una dintre femeile care ar putea să povestească decenii întregi de istorie din comuna Unirea este Gheorghiţa Gheorghe, sau Gheorghiţa Trinii, cum i se spune, femeia care se luptă cu timpul şi, după cum se pare, şi câştigă. Ea este cea mai în vârstă locuitoare a comunei şi a împlinit, pe 5 aprilie 2013, vârsta de 100 de ani. Are şapte strănepoţi şi, chiar dacă nu mai aude şi e foarte greu să te înţelegi cu ea, în ochi i se citeşte o întreagă poveste. Maria, de 70 de ani, este singura fată a doamnei Gheorghiţa. Aceasta povesteşte că reţeta de longevitate a mamei sale implică ţinutul posturilor, dar şi câte-o… ţuiculiţă băută din când în când. În rest, femeia a muncit în agricultură chiar şi după ce a ieşit la pensie, ocupându-se, din când în când, şi cu ghicitul. „Le zice şi acum. Mai vine şi acum lumea să mai întrebe. Ăsta e adevărul, dacă s-ar vedea câte fete a măritat şi câţi băieţi a însurat… Le citeşte cum ştie ea, cu apă mare, cu tămâie, cu lucruri din acestea. Să nu vă gândiţi la ceva rău, numai şi numai de bine. Ea de rău nu ştie absolut nimic“, povesteşte Maria.
La împlinirea celor 100 de ani ai Gheorghiţei, a fost mare sărbătoare în comună. La primărie s-a făcut o masă festivă, cu tort, cu şampanie, cu mâncare mai bună. Din partea primăriei, femeia a primit şi un cadou de 1.000 de lei. Tradiţia ghicitului pare să nu se fi risipit, căci unul dintre nepoţii femeii, Nelu, a mai prins şi el câte ceva din tainele prezicerilor.
Cu oameni s-au pus bazele comunei şi cu oameni ea va continua să trăiască. Cele 4.000 de suflete din Unirea, deşi în scădere de la recensământul din 2002, sunt ataşate de comuna lor. Drept dovadă, de aici nu prea se pleacă. Iar cei care pleacă, se întorc repede la locul naşterii şi la familii.
Agricultură puternică şi investiţii din taxe
Oamenii din Unirea au avut noroc cu lopata. Şi la figurat, şi la propriu, căci pământul lor e roditor, ceea ce le permite să-şi câştige existenţa din asta. Agricultura bogată se îmbină cu investiţiile autorităţilor, care n-au apelat la fonduri europene, ci s-au descurcat, renovând şi construind din bani proprii şi apelând la forţa de muncă a persoanelor asistate social.
Încă de când te apropii de comună, îţi atrag atenţia pământurile cu grâu, rapiţă, porumb, care, în interiorul comunei, se transformă în recolte de mazăre, ceapă, roşii, varză şi bostănoase. Faţă de alte comune, Unirea are solul de tip cernoziom, foarte roditor, pe care se poate face agricultură ca lumea.
Suprafaţa arabilă a localităţii are 5.000 de hectare, iar majoritatea oamenilor s-au constituit într-o asociaţie. Ei primesc, la hectar, 700 de kilograme din ceea ce au plantat.
Alţi fermieri preferă să lucreze pământul în familie, pe persoană fizică, şi se descurcă singuri. Asta face şi Aurel Tită, care are o suprafaţă de un hectar pe care a pus ceapă, varză şi cartofi. De la Revoluţie încoace, face numai asta şi se gândeşte chiar să se extindă pe o suprafaţă mai mare. „Vindem produsele pe piaţă, mergem la Reşiţa, la Târgu Jiu, la Timişoara. Depinde anul cum este, dacă bate piatra nu mai câştigăm nimic, dacă e anul bun, câştigăm. Se câştigă, se câştigă, dar depinde şi de natură, de climă“, explică fermierul.
Totuşi, cea mai mare problemă la nivel local este sistemul de irigaţii. Există unul, dar nu este funcţional. Lumea se descurcă aşa cum poate, cu aspersoare sau cu irigarea prin picurare, dar asta înseamnă şi o factură mai mare la curent. Spre exemplu, Aurel Tită, pentru suprafaţa sa de un hectar, plăteşte destul de mult pe lună: „Avem o fântână şi scoatem din ea, avem aceste aspersoare, dar plătim şi mult la curent, cam trei-patru milioane pe lună (lei vechi – n.r.)”.
Zero fonduri europene, bani din taxe şi impozite
Primarul recunoaşte că nu a accesat fonduri europene, că a făcut un proiect care este eligibil, dar pentru care nu sunt bani. Nu se plânge, însă, căci pe raza comunei au activitate 25 de agenţi economici care aduc bani la administraţia locală. „Am făcut şcoală, cămin cultural, spaţii verzi pe bani de la primărie. Am mai luat şi de la ministere, de la consiliul judeţean, ne-am descurcat“, povesteşte Marin Bădoiu, aflat la al patrulea mandat.
Una dintre cele mai recente clădiri inaugurate de administraţia locală este Căminul Cultural din comună, în care s-au investit 800.000 de lei: 500.000 de la Ministerul Culturii şi 300.000 de la administraţia locală. Aici a fost mutată biblioteca, având un fond de carte de 11.000 de volume, şi calculatoarele din reţeaua Biblionet, existând, totodată, şi o sală de spectacole pentru viitorul ansamblu de fluieraşi din Unirea. Piaţa agroalimentară, inaugurată şi ea de ziua comunei, în cea de-a doua zi de Paşte, face concurenţă multor pieţe din oraşele mari, iar părculeţul din centrul oraşului schimbă cu totul faţa comunei. Biserica „Sf. Nicolae“, construită în 1893, a fost şi ea reparată tot din bani proprii.
În baza de date a primăriei există 160 de dosare pentru persoanele care primesc ajutor social. Cu aceştia se realizează majoritatea lucrărilor manuale de la construcţii, dar şi îngrijirea spaţiilor verzi şi curăţenia comunei, în general. „Cu ei facem totul pe aici“, afirmă primarul. El spune că gospodărirea unei localităţi ţine de tonul pe care îl dai: „Nu creez şi nu am permis să se creeze scandal. Ştiţi cum e vorba, peştele de la cap se-mpute…“.
Numărul mare de copii, o… tradiţie
Şcoala şi grădiniţa din comuna doljeană Unirea au, la un loc, 517 copii, un număr destul de mare pentru învăţământul din mediul rural. Profesorii susţin că absenteismul nu prea există, iar abandonul şcolar a numărat, în acest an, doar doi elevi. Oamenii locului spun că există o adevărată tradiţie în naşterea şi creşterea copiilor, populaţia nefiind îmbătrânită.
Dimineaţa în Unirea e plină de chiote de copii. Şcolari sau preşcolari, ei anunţă, o dată la câteva zeci de minute, pauzele de la clasă prin râsete şi jocuri care răsună în tot centrul comunei. Grădiniţa din Unirea funcţionează într-un fost sediu de CAP, o clădire de birouri şi, chiar dacă este destul de mică, oamenii au reuşit să facă din ea un loc foarte primitor.
Grădiniţa va fi mutată într-o clădire nouă
În pauze, cei mici ies să se joace. Cât e ziua de lungă, până-şi termină orele, prichindeii plimbă de colo-colo lopeţici, găletuşe şi construiesc castele. Au tobogane şi loc de joacă, iar una dintre educatoare a avut ideea să le pună pe jos, în curte, nisip. Cu un efectiv de 126 de preşcolari, educatoarele spun că numărul se datorează familiilor care au o adevărată tradiţie în naşterea şi creşterea copiilor.
„Avem şapte grupe de copii. La noi se nasc destui copii în familii, câte doi, trei, patru. Acum a mai scăzut, ca peste tot, dar tot este o tradiţie. Vin la grădiniţă frecvent, mămicile chiar se preocupă, îi îmbracă frumos, au interes pentru educaţie şi noi considerăm că facem un învăţământ de calitate în unitatea noastră“, a povestit Măruţa Roşu, educatoarea cu cea mai mare vechime, 32 de ani. Spaţiul din grădiniţă este, însă, deficitar. Fiind o clădire de birouri, ea nu corespunde cerinţelor de desfăşurare a activităţii. Totuşi, primăria a găsit o soluţie: o clădire dintre cele patru ale şcolii din Unirea este goală. Aceea urmează să fie renovată, iar preşcolarii se vor muta, în curând, în casă nouă. „Aici sunt clasele foarte mici, dar avem apă, grupuri sanitare, termopane. Domnul primar ne-a promis că o să ne mute la o şcoală care e dezafectată şi care are spaţiu destul. Chiar se poate face un lucru frumos acolo. Acolo avem spaţiu şi pentru copii în curte, sperăm că o să fie bine“, explică educatoarea, de 52 de ani.
Mulţi premianţi şi două cazuri de abandon
Cei mici ne conduc în chiote şi saluturi către ieşire. Alt corp al şcolii, în care funcţionează clasele mici, e liniştit. Copiii din învăţământul primar, 175 la număr, sunt la ore într-o clădire care, mai demult, era cârciumă. Întrerupem ora de abilităţi practice de la clasa pregătitoare. „Am un efectiv de 20 de copii. Consider că e binevenită această clasă în ciclul primar. Ei sunt cuminţi, frecventează regulat cursurile şi nu avem probleme cu absenţele. Le place să vină la şcoală şi se descurcă foarte bine. Acum, eram la ora de abilităţi practice şi confecţionam solniţa“, ne povesteşte zâmbind Mariana Muşat, învăţătoarea.
Şcoala cu copii mai mari e un pic mai departe. Încă de pe drumul către ea se văd elevii care escaladează un soi de munte făcut din pământ, rezultat din lucrările la un viitor teren de sport. Directoarea unităţii, Castelia Dugăiaşu, povesteşte că „şcoala noastră numără în total 517 elevi, înscrişi la grădiniţă şi în clasele I-VIII, cu două cazuri de abandon. Premianţi mulţi avem la clasele I-IV. Au fost copii care au obţinut premiul I la concursurile «Micul Matematician» şi «Ortografie şi Comunicare», iar anul acesta este şi singurul an când o fată de la ciclul gimnazial, din clasa a V-a, a mers la faza judeţeană la limba şi literatura română“. Cele două cazuri de abandon din şcoală au fost legate de plecarea familiilor celor doi elevi în străinătate, la muncă.
Tradiţia în naşterea şi creşterea a mulţi copii din această comună se vede şi în numărul elevilor admişi, pentru anul şcolar următor, la clasa pregătitoare. În vreme ce alte comune abia au zece copilaşi admişi, la Unirea, numărul lor este de 35, semn că îmbătrânirea populaţiei nu este o problemă în această localitate.
