Poveştile elevilor de altădată ai Craiovei cuceresc şi astăzi. Nu ai cum să nu te bucuri de ghiduşiile celor care riscau o eliminare de o zi sau două, numai ca să guste puţin din mirajul străzii Unirii de odinioară.
Pornim în incursiunea noastră prin lumea Craiovei de ieri la braţul fostului director al Teatrului Liric „Elena Teodorini“, Jean Marin. Nu avem cum să refuzăm nici invitaţia lui Alexandru Firescu şi a lui Nick Gheorghiu, care ne descriu cu atâta căldură tablouri nemuritoare în „Craiova, mon amour“.
Aflăm din paginile pline de istorie că „Elevii de liceu se înghesuiau mai ales la atelierul de uniforme şcolare al lui Petre Iordache, numit «La doi studenţi», pentru că patronul dorea să facă public efortul său de a ţine doi fii la Academia Comercială“, tot astfel cum „elevele etalau gulere imaculate, scrobite, brodate neasemuit de Charlotte Keidman, «La albina», specializată totodată, în mătăsuri şi marchizet“.
O lume interesantă, colorată, cu parfum de altădată aduce în prim-plan aceste figuri interesante ale elevilor de odinioară. Era o lume care se ghida după alte repere, bunul- simţ, respectul, buna-cuviinţă. „Eram în cursul inferior al Liceului «Gheorghe Chiţu». Atunci când ne întâlneam cu un elev din cursul superior scoteam şapca şi salutam «Să trăiţi, domnule elev!» Era o lumea aparte. Şi atunci când intrai într-un magazin vânzătoarea te primea din prag cu acelaşi salut cordial «Ce doriţi, domnule elev?» Până acolo se mergea cu politeţea. Aşa se adresau oamenii unii altora. Erau niştre treburi formidabile“, povesteşte cu nostalgia acelor vremuri Jean Marin.
Pe strada Unirii
Farmecul vremurilor se consuma pe strada Unirii. Chiar şi cei mai cuminţi liceeni riscau o eliminare, de una sau trei zile, pentru îndrăzneala unei „treceri“ pe Unirii, fără şapca tradiţională şi fără emblemă la mână. Plimbările erau calde, civilizate, colegiale, pe stradă neauzindu-se decât un murmur surd de glasuri. „Nu auzeai pe nimeni hăuind pe strada Unirii“, completează tabloul Jean Marin. Pentru elevi, Calea era înţesată de „iscoade“ ale „poliţiei şcolare“, dar nimeni nu putea opri această desfătătoare petrecere citadină şi tinerească a bucuriilor înserărilor. Viaţa a fost frumoasă în vremea aceia. De teama „poliţiei şcolare, într-un păstrarea disciplinei“, drumul rătăcilor ducea şi spre alte zone ale Craiovei. „Cum dădea frunzuliţa la copac, evadam. Dar era aşa frumoasă treaba asta! Ne duceam pe la Bucovăţ, dincolo de Luncă. Altădată ne-am suit într-o «dubă». Pe Jiu era nişte bărci foarte late care se foloseau pentru transportul pietrişului care se scotea din apă cu o lopată cu sită. Apa se scurgea şi pietrişul se deşerta în «dubă». Ne-am suit şi noi într-una dintre evadările noastre şi ne-am plimbat de la Bucovăţ până la locul în care a fost un ştrand frumos la Jiu, luat, din păcate, de ape.
Altă dată puneam călimările sau oglinzile, ce avea fiecare prin buzunare, în copaci la Luncă şi ne luam la întrecere cine le nimereşte.
S-a întâmplat ca unul dintre colegi să aibă o sticlă de apă de colonie. Şi ce s-a gândit să-i golească conţinutul bun şi a făcut ceva în ea. Imediat unul dintre colegii de evadare a dat strigare: «Bă, ăsta are apă de colonie!». Şi au început, rând pe rând, să folosească conţinutul sticuleţei. Vine unul întinde mâinile, dă pe revere. Vă închipuiţi că o vrut să-l omoare pe ăla când a aflat ce-i în sticluţa aia“, povesteşte amuzându-se copios Jean Marin.
Mondenul de altădată
Din acest tabloul al liceenilor nu puteau lipsi peisajele presărate cu poveşti de iubire, care nu se consumau în văzul lumii. „Când doreai să cucereşti o fată, o invitai la un film şi apoi la un desert dulce la cofetăria de peste drum. Apăi dacă mâna ta atingea a ei delicată piele, mii de fluturi îţi inundau stomacul“. Nu numai cinematograful constituia distracţia tinerilor de altădată.
„Veneau multe spectacole din Bucureşti, erau reprezentaţii superbe. Nu lipseau nici trupele de operetă, de revistă, cu spectacole foarte drăgălaşe. Veneam la toate. Intram ori prin pod, căci pe undeva erau nişte cotloane, ori dădeai un leu plasatoarei şi ea te invita să iei loc în marginea rândului, pe strapontină“, ne introduce în atmosfera timpului Jean Marin.
O viaţă boemă, fermecătoare ni se dezvăluie astăzi. Îndrăznim să mai luăm o gură din aerul acelor timpuri şi să ne hrănim setea de cultură.
