17.8 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalTălpaş, o graniţă de poveste

Tălpaş, o graniţă de poveste

Există locuri în judeţul nostru unde timpul pare că a stat în loc, locuri care sunt adevărate oaze de linişte pentru oricine ajunge acolo. Un astfel de loc este comuna Tălpaş. Situată la 40 de kilometri de Craiova, la graniţa cu judeţele Gorj şi Vâlcea,aşezarea pare scoasă din poveşti. 

Pentru oamenii care ies în faţa curţilor, orice maşină care le calcă drumul e o curiozitate, iar asta se observă din felul în care privesc. „Cum să fim? Ca ultima comună a judeţului. De la noi, de aici, e mai greu de ajuns la împărăţie. Nici în cartea de telefon nu existăm“, povesteşte primarul George Casiu, aflat deja la al treilea mandat. Spune acestea fiindcă Tălpaş a devenit comună de sine stătătoare în 2004, înainte fiind alipită de Fărcaş, însă oamenii au uitat să facă modificările de rigoare.

„Erau vite, pomi şi viţă de vie“

Aşezarea – căci cuvântul „localitate“ o apropie prea mult de prezent – se află într-o frumoasă zonă de deal şi numără cinci sate (Mofleşti, Tălpaş, Puţinei, Nistoi şi Soceni) şi 1.587 de locuitori. La aceste cifre, există doar 26 de dosare pentru ajutorul social, lucru pentru care cei din primărie sunt mândri: „Avem, în mare, oameni muncitori. Ajutorul îl dăm cum trebuie şi îi trimitem la curăţenie pe oameni, la canalele care trebuie decolmatate sau la descongestionarea albiei râului“, povestesc angajaţii din cadrul Biroului de asistenţă socială al primăriei.
Din poveşti aflăm că aceasta era una dintre cele mai frumoase comune din zonă; erau vite, pomi şi viţă de vie, dar nu mai merge treaba de ceva vreme, deşi pământul e tocmai bun pentru pomi fructiferi. Pentru agricultură, „terenul e fertil numai pe vale, dar e puţin. E un teren mult mai greu decât cel de la câmpie, venim cu îngrăşăminte de la Târgu Mureş. Avem ovăz, grâu, dar la porumb nu luăm mai nimic din cauza animalelor sălbatice“, spune primarul, amintind mai ales de porcii mistreţi. Creşterea de animale se mai păstrează, încă, însă la proporţii mult mai mici, oamenii având majoritar capre şi vaci. Apicultura e, totuşi, încă una dintre preocupările oamenilor şi există familii care au şi peste o sută de stupi.

Audienţe fără program

Şcolile sunt trei la număr: două gimnaziale cu grădiniţe şi o şcoală generală, reunind în total 176 de elevi. Cadrele sunt calificate, „Slavă Domnului!“, spune primarul, dar, din păcate, cam toate sunt din Craiova. Cu dispensarul, ce funcţionează acum în două săli din căminul cultural, recunoaşte că a avut probleme, luându-i foarte mult timp să găsească un medic care să vină tocmai acolo. Dar, acum, asta s-a rezolvat. „Du-te când vin oamenii, să fii la dispoziţia lor!“, gândeşte edilul, care aplică acelaşi regulament şi în instituţia lui: „La o primărie nu trebuie program de audienţă. Sunt aici de nouă ani şi mai e un lucru pe care nu-l accept: să depună oamenii cerere şi să răspund în 15, 30 sau 45 de zile. Ei atunci au nevoie, atunci fac şi trimit!“.
Râul Plosca traversează comuna de la nord la sud, afluentul său principal fiind Nistoi. Din această pricină, în localitate sunt multe poduri care necesită o permanentă atenţie. Primăria a reuşit să repare patru dintre ele, acum aflându-se în lucru al cincilea, cel dintre Mofleşti şi Viezureni. „Mai este unul de făcut şi sper să reuşim să-l terminăm până la finalul mandatului, cel către satul Puţinei. Acolo nici măcar o maşină SMURD nu poate trece, dacă ar fi nevoie“, povesteşte George Casiu.

Un peisaj de basm

Pădurile din Tălpaş se întind pe o suprafaţă totală de 1.300 de hectare, dintre care 1.100 aparţin localnicilor, iar 200 – Regiei Naţionale a Pădurilor. În mijlocul atenţiei este, însă, un bătrân stejar, despre care oamenii locului povestesc că ar fi trecut pe lângă el Tudor Vladimirescu şi oastea sa, în 1821. Mai mult, conform măsurăturilor realizate de responsabilii cu monumentele naturii, este cel mai gros stejar din întreaga Oltenie. Pe drumul ce trece pe lângă impresionantul copac se înşiră fântâni şi case. La un moment dat, el începe să urce din ce în ce mai sus, spre vârful unui deal străjuit de copaci. Acolo se află o adevărată bijuterie a locaşelor de cult, Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie“, ridicată din lemn adus de la vale de patru perechi de boi, în anul 1814. Construcţia, monument istoric, este una dintre cele patru din comună, la care slujesc doi preoţi. „Marţea, după Paşte, aici ne găsiţi! Iar părul ăla de acolo face nişte pere… Aoleu!“, povesteşte primarul cu poftă, arătând către stânga.
Coborând către „civilizaţie“, prin pădurice, se văd case cu zeci de stupi de albine. Pe drum, la stradă, se ivesc dealurile pictate cu sare de sondele care trag din pământ ţiţei şi gaze. „Au erupt unele şi au scos sarea de sub. Aia e sare, ce vedeţi“, explică gazda noastră. Altă sondă care a erupt a lăsat în urma ei un imens crater la baza unui deal, în care s-a strâns apa, iar cine nu ştie crede că e un loc tocmai bun de scăldat.

„Ne-am vândut bogăţiile“

Tălpaş era un loc plin şi de animale, şi de pomi, şi de meşteşugari de tot felul: fierari, dogari sau lemnari. Din această privinţă, modernitatea a reuşit să atingă acest loc care a rămas, totuşi, pur, atât cât se poate. Ei au dispărut de tot. Vorbele celui care ţine frâiele acestui loc uitat sunt ca o morală: „Zic unii că ne-am vândut ţara, dar noi ne-am vândut bogăţiile…“. Noroc că mai există nişte fiinţe, mai slabe de memorie, care îşi uită agoniselile în pământ. Aşa se mai trezesc oamenii, de nicăieri, cu nuci, aluni şi pini. „Sunt veveriţele, ne mai ajută ele…“.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS