Profesorul Nicolae Bănescu nota, în revista Ramuri din 1905, nişte observaţii acide la adresa mai-marilor şi mai micilor vremii din Oltenia.
El se referea, în special, la diferenţa dintre cei care au condiţii bune de trai, care uită să-şi aplece privirea asupra celor mai năpăstuiţi. „S’a vorbit şi se vorbeşte atât de starea nefericită a poporului de jos, mai ales de la ţară. S’a arătat mereu, cu ţifre care pătrund în suflet, cât de puţini sînt încă şi astăzi cei cu ştiinţă de carte. De aci, fireşte, scăderea aceia morală şi materială a mulţimei, pe care ne-o pun cu stăruinţă sub ochi statisticele. Orăşenii nu sînt, în această privinţă, mai fericiţi de cât ţăranii. Să se coboare cineva în mijlocul târgurilor noastre, în mahalalele oraşelor, chiar ale celor mai mari, şi se va convinge de îndată. Aceiaşi covârşitoare întunecime de suflet, aceiaşi confuzie a noţiunilor morale, aceiaşi hâdă sărăcie istovitoare a timpurilor“.
Boierii cu aere de Paris
Orice ar fi spus unii, continua profesorul, mai ales aceia obişnuiţi „a judeca după ceia ce văd în cartierele luminate feeric şi bine curăţite, unde sălăşluesc «boerii» noştri cu aiere de Paris, ori-ce ar crede despre poporul de jos alţii cari, din scârbă ori dispreţ, n-au coborât până la dânsul mângâioase priviri de milă, neclintită rămâne convingerea stării nemernice în care zace încă, în cea mai mare parte, acest popor. Acesta e adevărul pe care nu şi-l închipuiesc pesimiştii, nu-l inventează răutăcioşii ori maniacii, nu-l strică interesaţii ce împletesc în gura lor vicleşuguri spre a compromite guverne, fie ele cât de păcătoase, – ci el iese de sine în lumina ochilor ce văd – spectru hidos, menit a tulbura bucuriile zilei de azi, lăfăielile oaspeţelor ce înneacă pentru o clipă vaetul unei ţări. El răsare dureros din trupul gătit de sărbătoare al României jubilare“.
Din partea celor de sus, din cartierele spălate şi luminate feeric, Bănescu era de părere că nu se putea cere o mână de ajutor. „Aceia duc viaţa strălucită a oamenilor ce s’au pomenit în raiul de bunătăţi, pentru care n’au cheltuit un dram de osteneală. Ei nu ştiu ce e suferinţa, nu ştiu ce e munca la olaltă care înfrăţeşte inimile. Au pofte mari, nesăturate, trufii care-i ţin departe, în lumea lor încremenită în caraghioase canoane, ambiţii ce nu-i iartă să se coboare. Nutresc alte năzuinţe şi alt cum înţeleg rostul unei vieţi ce se risipeşte în deşertăciuni“.
Şi, totuşi, ceva trebuia să se facă. Şi trebuie. „Cei dintâi chemaţi la aceasta nu pot fi de cât cei ce se găsesc mai aproape sufleteşte de stratele de jos. Vor fi aceia dintre intelectuali cari vin de acolo, fii de ţărani şi meşteşugari cari le ştiu traiul, copii ai satelor şi târgurilor, unde şi-au dus o bună parte a vieţii. Ei, care cunosc mai bine truda vieţii de lipsuri a celor necăjiţi, au cei d’intâi datoria de a face ceva pentru dânşii. Şi între aceşti sinceri înţelegători ai nevoilor lumii de jos, cei mai indicaţi a lua iniţiativa unei mişcări mântuitoare, a da îndrumarea şi exemplul, sînt, fără îndoială, profesorii. Înnalta lor chemare le impune această datorie“.
Cursuri în şcoli pentru adulţi
De la 15 noiembrie în acel an îndepărtat, urma să se predea lecţii în şcoli pentru adulţi. „Pătrunşi de această nevoie, o parte din tinerii profesori ai Craiovei au hotărât un plan de muncă, pentru formarea acelei luminoase conştiinţi fără de care nu se poate concepe ridicare temeinică, sub ori-ce raporturi. Ei vor da, de la 15 Noembre, învăţătură în două şcoli de adulţi. Câţi-va institutori vor îngriji de alta pentru analfabeţi. Iar pentru meseriaşi şi toţi câţi vor să se lumineze, se vor ţinea în fie-care săptămână conferinţe populare. Acestea vor îmbrăcişa un ciclu de cunoştinţi de literatură, istorie şi geografie a Românilor, de higienă şi medicină populară, morală şi educaţie civică. Scopul comun va fi alcătuirea acelui suflet românesc de care se simte atâta nevoie şi în marele ţinut oltean“. Indiferent că privim la începuturile anilor 1900, ori la finele lui 2012, textul pare mai actual ca niciodată.
