Pe marginea spectacolului „O furtună“ de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova
Spectacolul prezentat vineri seară pe scena Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova şi realizat de Silviu Purcărete la Naţionalul din Bănie, care a avut premiera în februarie 2012, este unul, apreciem noi, de talie mondială, asemenea montărilor de acum vreo douăzeci de ani: „Ubu Rex cu scene din Macbeth“, „Titus Andronicus“, „Phaedra“ şi „Danaidele“.
Principala idee-uvertură a lui Silviu Purcărete a fost aceea de a schimba piesei lui Shakespeare titlul din articulat hotărât „Furtuna“ în articulat nehotărât „O furtună“, directorul de scenă fundamentându-şi astfel premisele unui zbor regizoral ideatic liber, pe o temă din marele creator englez. „O furtună“ înseamnă o variantă a „Furtunii“ lui W. Shakespeare, transformată în „Furtuna“ lui S. Purcărete, care are la bază un text de W. Shakespeare. Dealtfel, în programul de sală se precizează fără echivoc că este vorba de o adaptare de Silviu Purcărete. Ba mai mult, regizorul însuşi a pus umărul alături de George Volceanov, Leon Levitchi şi Ioana Ieronim la traducerea în limba română a piesei.
Sala mare a Teatrului Naţional „Marin Sorescu“ este flancată pe cele două laturi şi în spate (patrulaterul se închide cu latura scenei) cu draperii negre, scoţând din circuitul spectatorilor circa un sfert din scaune. Astfel, sala „Amza Pellea“ se metaforizează într-o cameră obscură, în care lumea (numai de pe scenă?!) se vede întoarsă cu susul în jos. Apare ideea unui prezent în care normalitatea se concretizează pe dos, în oglindă, aidoma imaginii unei lumânări reflectate cu flacăra în jos în camera obscură de la experienţele de optică din ciclul gimnazial. Poate plecând de la ceea ce vezi în interiorul camerei obscure, întors cu 180º sau cu (-) în faţă, Miranda – fiica lui Prospero – este jucată de un bărbat ras în cap – Sorin Leoveanu, iar Ferdinand – fiul regelui napolitan, care se îndrăgosteşte de Miranda, este jucat de o femeie – Romaniţa Ionescu. Probabil ideea a venit de la Prospero, ducele legitim al Milanului, şi de la fratele acestuia, Antonio, uzurpatorul primului. Deci lumea Milanului (numai aceasta?!) e condusă de exact opusul celui care trebuie.
Prospero – Ilie Gheorghe – şi fiica lui Miranda sunt alungaţi de uzurpatorul Antonio pe o insulă a nimănui, populată doar de nişte spirite ale văzduhului – Ariel şi Caliban, probabil fratele acestuia. În montarea lui Purcărete insula este transformată într-o cameră. Cameră care poate să fie chiar interiorul craniului lui Prospero! În acest caz, furtuna poate să fie doar imaginară, existentă numai în sufletul lui Prospero, ducele rămas fără ducat.
Probabil că, odată stabilită cheia în care va monta spectacolul, lui Purcărete i-a fost foarte uşor să compună nenumărate tablouri ce pentru mulţi spectatori sunt cel puţin nişte nuci încuiate. Aşa, de exemplu, dacă lumea e cu susul în jos, e normal ca realităţile nereale să fie apanajul magiei, visului, alienării, clovneriei, teatrului în teatru. Însăşi ciorba care ia foc în farfurii ţine de metafizica visului.
Unele toalete sunt de hârtie pentru că, asemenea unui nefiresc din vis, ele se rup şi se refac instantaneu.
Mimarea de către personaje a vocilor care se aud din off sau vorbitul de la microfon, precum şi efectul ca unele personaje să fie prezente pe scenă concomitent cu prezenţa fizică a altora care nu percep existenţa primelor, sunt manifestări din spectacol ce se desfăşoară în aceeaşi ordine de idei.
În contextul în care doar camera-insulă interioară a lui Prospero primează, rolul (la propriu, în piesă) lui Caliban este puternic diminuat, de pildă, faţă de versiunea pusă în scenă spre sfârşitul anilor ‘70 de Liviu Ciulei la „Bulandra“ – sala Studio, cu Victor Rebengiuc într-un superb Caliban primitiv, ce înfuleca macaroane…
Spre sfârşitul spectacolului aflăm că nasurile roşii provin din valiza lui Prospero. Asta înseamnă că el i-a manipulat pe cei cu nasul roşu, inclusiv pe Ariel. Deci el era magul spiritelor. Când Prospero îşi pune un nas roşu, el redevine un muritor obişnuit, adică un circar pe scena vieţii.
Pentru a scurta lungimea medievală a piesei, dar şi pentru a opera mai eficient direcţiile esenţiale în evoluţia dramaticului cu numeroasele personaje ale piesei, fără a le elimina, regizorul le grupează în două, fiecare având un numitor comun, un lider şi, fireşte, un semn distinctiv, că de-asta suntem în teatru, o artă cu multe accente pe vizual. Purcărete adună laolaltă pe seraficele spirite jucate de Iulia Lazăr, Iulia Colan, Petra Zurba şi Monica Ardeleanu şi conduse de spiritul aerian Ariel – Valentin Mihali, ca semne distinctive având nasurile de clovni, din bile roşii susţinute cu elastic, pe de-o parte, iar pe de altă parte, maleficii jucaţi de zburliţi, şi conduşi de Alonso – regele napolitan (singurul personaj dintre cei cinci care se distinge vestimentar doar prin diagonala neagă pe care sunt prinse la piept ordine şi medalii, iar pe şoldul drept are ciucurii aurii regali) – jucat de Adrian Andone, Sebastian – fratele său – Cătălin Băicuş, Antonio – uzurpatorul duce al Milanului şi frate al lui Prospero – George Albert Costea, încă un nobil de la curte – Mircea Tudosă şi Gonzalo – un bătrân sfetnic – Angel Rababoc. Lângă aceste două grupuri evoluează binomul, tandemul comic şi inseparabil Pat şi Pataşon sau Stan şi Bran, alcătuit în „O furtună“ a lui Purcărete din măscăriciul Trinculo – Nicolae Poghirc şi un pivnicer beţiv, Stephano – Constantin Cicort.
Nu am făcut vreo remarcă specială pentru actori, în afară de nominalizarea rolurilor în care au evoluat, pentru că aceştia, toţi, au jucat dăruit, profesionist, asemenea unor păpuşi impecabile ale căror sfori sunt bine ţinute în mâinile mânuitorului şi dibaci manevrate de către acesta – Silviu Purcărete.
Scenografia, explozivă prin simplitate şi funcţionalitate, îl relevă pe Dragoş Buhagiar. Dulapul, prezenţă da capo al fine în decor, este iniţial bibliotecă, apoi, prin extinderea ideii, este casa spiritelor patronate de Ariel. Dulapul-bibliotecă – tema bibliotecii a mai fost exploatată de Purcărete, când a făcut şi scenografia, în „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“ (cunoscută în limba română cu titlul „A douăsprezecea noapte“), o piesă despre confuzie, şi ca pas următor, despre nebunie, dar nu neapărat cea patologică, ci nebunia noastră cotidiană, foarte dinamică, greu de taxonomizat tocmai din acest motiv şi pentru acest motiv. Un spectacol vesel şi trist în acelaşi timp, dar cert gelatinos..
Dacă spectacolul e plin de licenţe, permiteţi-mi şi mie una. Ilustraţia sonoră este aliniată la acelaşi nivel înalt cu spectacolul. Compozitorul Vasile Şirli a fost la înălţime. Dar ceea ce a creat (sunete ciudate de pace sau supertulburate de furtună, ici-colo alte asemenea ansamblări de zgomote etc.) nu este muzică. Este o superbă ilustraţie sonoră.
Ca să preluăm o expresie din arsenalul comentatorilor de fotbal internaţional, „O furtună“ este un spectacol galactic. Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova fiind o instituţie finanţată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, dacă vrea nişte cinevauri de la Bucureşti, cu certitudine spectacolul este unul cu vocaţie mondială, aşa cum s-a mai întîmplat cu cincisprezece-douăzeci de ani în urmă.
Scriu dacă vrea nişte cinevauri de la Bucureşti pentru că în acea perioadă teneceul stătea în cârca unor teatre bucureştene ca altădată „Craiova Maxima“ în cârca lui Dinamo. Atunci Dinamo a reuşit să demonteze şurub cu şurub Universitatea Craiova, vorba omului din popor, până s-a ales praful. Asupra Naţionalului lui Boroghină, după ce a obţinut succese pe toate continentele populate ale planetei, au început „presiuni“, că doar de-asta unii s-au expus (Mircea, fă-te că lucrezi!), ca odată ajunşi în fruntea Ministerului Culturii sau a UNITER-ului să se-mpiedice de-un ciot de provincie…
Cele de mai sus reprezintă o samă de observaţii, dar nici pe departe toate, privind vrednicul de văzut spectacol al lui Silviu Purcărete.
