Răscoala din 1860 din Craiova, cunoscută sub numele de „Răscoala breslașilor și calicilor“, n-a scăpat nici ea de condeiul numelor vremii. Nepotul lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, dădea amănunte despre acele manifestaţii în Arhivele Olteniei (1925).
„Bilet.
Dumneiei Doamna Petriţa Carada
cu Demoazelele este liberă
a umbla în oraş fără să fie supărată
de patrauli până la 12 ore noaptea“.
Prefectul Poliţiei, T. Dumitrescu
Așa arăta, o parte scris de mână, o parte tipărit, un bilet cu slove chirilice, „peste care dedei mai deunăzi scotocind într’un vraf de hârţoage vechi. Pe bilet nu e nici o dată, dar îl recunosc şi ştiu ce însemnează. Este biletul dobândit de bunică-mea de la Tănăsache Dumitrescu, pe vremea stărei de asediu provocată de revoluţia craioveană de la 7 şi 8 noiembrie 1860“.
Poveştile familiei
În zilele acelea, spune povestitorul, Craiova a trecut printr-o grea încercare. „Mahalagii asmuţiţi de rău voitori s’au răsculat în contra Prefectului Marghiloman, sub pretext că ar fi avut de gând să le perceapă nişte taxe ce nu fuseseră încă votate de Adunarea Deputaţilor“. Amintirile continuă. „În copilăria mea am auzit adese ori vorbindu-se în casă la noi de revoluţia asta cu groază. Bunica istorisea cum a venit speriat din oraş Neaţă, un fost rob al ei, şi i-a zis: «Coniţă, în piaţă se face moarte de om. Au eşit mahalalele cu parul şi vor să dea jos stăpânirea. Se face vărsare mare de sânge!». Dumneiei a pornit numai decât la Şcoala Centrală, să-şi aducă fetele acasă. Spunea că de la Madona până la Şcoala Centrală nu a întâlnit picior de om. Toţi încuiaseră porţile şi se auzea numai mugetul mulţimei ce înconjurase Prefectura“.
Alteori, continuă Theodorian, „am ascultat pe tata istorisind cum a petrecut trei zile şi trei nopţi în Palatul Prefecturei, înpreună cu toţi funcţionarii pe cari mulţimea nu-i lăsa să iese până nu i se predă Prefectul Judeţului, înpotriva căruia era pornită“. Alte persoane cunoscute povesteau şi mai în detaliu. „Mama actualului Arhiepiscop latin al Bucureştiului, Vădica Alexandru Cizar, […] îşi aducea cu groază aminte, cum s’a făcut pe atunci o turburare mare, o revoluţie şi că oamenii au dat năvală în curtea aceia (a lui Haralamb – n.r.), cerând capul Prefectului, ce se ascunsese la Haralamb. Marghiloman îmbrăcat ţărăneşte a isbutit însă să se strecoare printre ei şi a eşit pe barieră; iar Haralamb i-a lăsat să intre prin odăi să se încredinţeze că Prefectul nu era acolo. Îmi mai istorisi că răsculaţii desgropau noaptea pe cei ucişi de oştire, şi porneau cu ei în frunte pe uliţă, urlând şi ameninţând“.
„Se plimbau tacticos cu mâinile la spate pe caldarâmul scofâlcit“
Unchiul lui Theodorian, Eugeniu Carada, „era convins că răscoala fusese pusă la cale de partizanii lui Bibescu, în speranţă că vor putea astfel să-l readucă pe tron. Carada era pe atunci redactor la Românul, şi a venit în Craiova de a făcut o anchetă asupra pricinelor şi a ţelurilor acestei tot atât de misterioase cât şi de sângeroase răscoale“.
Atmosfera răscoalei era descrisă în detaliu. „Sergenţii de oraş încinşi cu tesace cu mânerele sclipitoare se plimbau tacticos cu mâinile la spate pe caldarâmul scofâlcit“. „Studenţii“, reprezentaţi atunci de elevii liceelor, erau şi ei, deseori, învinovăţiţi pentru agitarea maselor. „Cert este că erau (protestatarii – n.r.) răsvrătiţi şi ameninţători, sălbateci. Represiunea deci a fost la fel“.
O cifră oficială a morților arăta, atunci, 13, iar a răniților 40. Se pare, însă, că numărul victimelor ar fi fost mult mai mare. În presa craioveană a vremii s-a scris că numărul morților ar fi fost de aproape 200 de partea manifestanților și de cel puțin 30 în rândul soldaților. Pentru a aplana revoltele, guvernul l-a trimis la Craiova pe generalul Gheorghe Magheru, care se ocupa şi de reorganizarea armatei. El se bucura de stimă în rândul craiovenilor, discursurile lui reuşind să aplaneze conflictul. Au urmat, totuşi, patru luni triste, decise de administraţie. Patru luni de asediu.
