Scriitorul şi traducătorul Adrian Buz este de părere că literatura română pare mai dispusă să suspine neverosimil în poala unor critici năzuroși decât să-și caute cu adevărat calea spre lume
Aflat la Madrid, scriitorul Adrian Buz (foto) a răspuns, prin e-mail, întrebărilor GdS.
– Sunteţi prezent în lumea literară din 1999, în 2000 aţi primit premiul „Maşina de scris“, iar debutul propriu-zis s-a produs în 2001, cu volumul de povestiri „Ultimul capitol“, premiat de România Literară. Cum au fost acei ani pentru un bibliotecar din provincie, Adrian Buz, salariat pe atunci la Universitatea din Craiova?
– Probabil pentru că sunt, sau am devenit, o natură prea puțin nostalgică, îmi vine destul de greu să vă răspund la această întrebare. Ceea ce vă pot spune e că nu mi se părea că în acel moment Craiova ar fi putut oferi perspective decente, rezonabile pentru un debut. Suferea de complexul provinciei tradus printr-un fel emfatic de a moțăi la umbra unor tradiții cu care nu mă simțeam afin. Relația mea cu lumea literară locală era inexistentă și trebuie să recunosc că nici nu mi-am dat silința prea mult să fie altfel. Nu din aroganță, ci din câteva nepotriviri esențiale, să spunem, am gândit că e mai bine să încerc la o revistă din București. Intrarea în Craiova literară mi-am făcut-o după debutul și premiul din Flacăra. Prin George Popescu, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Coande, care se străduia să anime apele și tocmai inițiase un supliment literar într-unul din ziarele locale.
Debutul: un atlet plin de steroizi, dar lipsit de muşchi şi de experienţă
– Cartea de debut, „Ultimul capitol“, a fost, cum spuneam, încununată cu premiul României Literare… Aţi declarat însă că „debutul e, probabil, cel mai ridicol moment în cariera unui scriitor“. Vă menţineţi afirmaţia? V-aţi referit la debutul dumneavoastră sau, aşa, în general vorbind?
– Al meu, dar nu cred că sunt un caz singular. Debutul e ca un atlet plin de steroizi, dar lipsit de mușchi și de experiență. E foarte greu, doar dacă nu cumva te numești Camilo Jose Cela și vii de pe altă planetă, să produci un debut robust, oricâte îndrăzneli ți-ai asuma. Cât despre povestea asta cu premiile… nu poți să nu te simți bine când ți se întâmplă – la vremea respectivă România Literară încă își păstra aura -, dar se relativizează destul de repede și rămâne un amănunt menționabil, însă la fel de bine nemenționabil, în prezentarea de scriitor.
– Următoarea carte a scriitorului Buz a fost tot una de povestiri, „Zidul moale“, apărută în 2005. S-a spus că faceţi un altfel de literatură, dar aţi fost şi „muşcat“ într-o cronică. Ce literatură faceţi, de fapt, domnule Adrian Buz? Putem vorbi de un fel de singularitate a lui Adrian Buz în această lume destul de confuză, avidă mai mult de vânzare şi rating?
– „Zidul moale“ a fost cartea unei dezamăgiri, într-un context social și politic dezamăgitor. Și poate un pic și ontologic. Se poate ca asperitățile ei, inclusiv cele care țin de tehnica literară, să fie „altfel“, dar asta nu-l transformă pe autor într-o anomalie. Vânzarea și ratingul nu sunt singurii „inamici“ ai unui scriitor în zilele noastre, când tentațiile zilei sunt mult mai numeroase, când conștiința lumii urcă și coboară din ce în ce mai uzată dealul umanității. Scriitorul trebuie să-și caute serios resurse, ca să-l poată opri pe cititor din această goană inconsistentă și să-i ofere clipa de ameliorare.
Scrisul e o acumulare naturală
– Din 2005 încoace n-aţi mai publicat (mă refer la scriitorul Buz). Aveţi un fel de program de publicare, pe ani, pe etape sau aţi fost prea ocupat cu traducerile, mutările şi acomodările, de la Craiova la Bucureşti, de la Bucureşti la Madrid?
– Nu am publicat din foarte multe motive, unele care țin de viața personală, altele care țin strict de teritoriul literaturii. Nu am un plan, scrisul e o acumulare naturală, mai degrabă, prea puțin industrioasă, nealimentată de ambiția ubicuității. Pe de altă parte, cu „1989“, romanul autobiografic pe care încerc să-l termin, am pățit un accident de metabolism de lucru. Dicteul interior n-a reușit să înfrângă perspectiva unui receptor… E o carte despre sfârșitul perioadei comuniste care evocă, cu un anumit gen de onestitate, în registrul unei psihologii adolescentine, un timp care nu s-a stins în memoria noastră colectivă…retrăiește umanitatea mică a unei societăți înfrânte, chircite sub lespedea neagră și amputantă a totalitarismului. Are sens doar asumându-mi niște riscuri…
– Aţi părăsit fotoliul de director la Editura Curtea Veche din Bucureşti, în prezent fiind la Ambasada României din Madrid… E un fel de salt pentru dumneavoastră?
– Am ajuns la Madrid în calitate de însoțitor la post, statutul de funcționar cultural al Institutului Cultural Român al soției mele este unul diplomatic și el se răsfrânge asupra familiei. Eu nu-l văd ca pe un salt, e doar o altă potecă de viață, departe de țară, dar nu departe de problemele ei sau ale vieții în general.
– Vorbind despre traducătorul Adrian Buz, aş remarca faptul că, printre alte cărţi, aţi tradus şi două romane valoroase ale scriitorului american William Burroughs. V-a surprins ceva anume la Burroughs, v-a influenţat cu ceva anume?
– Prestația mea de traducător am văzut-o ca pe o extensie a scriitorului, un fel de a scrie pe un material dat. Toată povestea a început cu Burroughs, care a fost ceea ce cred că se cheamă o coincidență fericită, pentru că mi-a picat în mână în momentul în care mi s-a născut acut în minte ideea că literatura se poate face și pe un alt schelet decât unul care are capul în sus și picioarele în jos. Trebuia să-l traduc. Același lucru l-am simțit mai târziu pentru Dos Passos sau pentru Hubert Selby, dar din alte motive.
– Cu ce problemă se confruntă traducătorii români?
– Pecuniare. Sistemul editorial nu își permite să-i răsplătească pe măsura efortului. Dar acesta e un adevăr mult mai general pe piața muncii în România.
Literatura română este un fel de campioană în dulap
– „Am ieşit din curtea Uniunii Scriitorilor gândindu-mă la muntele de cocaină care se înalţă între scriitorii români şi cei americani“. Explicaţi-vă! Asta-i diferenţa dintre cele două literaturi?
– Nu știu de unde aveți citatul. E interesant, dar mă tem că e o exagerare. Pentru mine, acum, diferența e următoarea: există numeroase rafturi de cărți semnate de autori americani care au marcat conștiința unui timp, au însuflețit generații, au ajuns fenomene sociale, au născut atitudini sau pur și simplu au inspirat realitatea – și au făcut-o nemediat. Versus? Literatura română care pare mai dispusă să suspine neverosimil în poala unor critici năzuroși decât să-și caute cu adevărat calea spre lume – critici care îi țin în ochi lampa esteticului. Literatura română suferă de autoamăgiri, este un fel de campioană în dulap.
– Când v-am solicitat acest interviu, mi-aţi răspuns că „e o perioadă în care nu mă simt merituos… şi nici de actualitate“. V-aţi „învinovăţit“, ca să zic aşa, pentru faptul că nu publicaţi des?
– M-am „învinovățit“ din perspectiva pieței, care consumă actualitate. Altfel, cred că răspunsul la această întrebare se regăsește în rândurile de mai sus.
