Deşi se bazează pe resurse financiare şi umane diferite, sistemului de sănătate mintală din România îi lipsesc, ca şi celui din Republica Cehă sau Statele Unite ale Americii, adăposturile alternative, toleranţa oamenilor şi implicarea comunităţii
Se întâmpla în Cehia şi în România. Coincidenţa a făcut ca scandalul să izbucnească în presa internaţională în acelaşi an – 2004: practici primitive prin care cei afectaţi de boli ale minţii şi sufletului erau ţinuţi în lanţuri sau în cuşti, oameni care mureau de inaniţie, ignoraţi de medici, abandonaţi de familii. Infernul prezentat cu câteva decenii în urmă de pe Insula Loeros din Grecia răscolea din nou liniştea omului din secolul XXI.
În graba aderării
În urma unui control efectuat în şase unităţi de psihiatrie, o comisie interministerială recomanda în 2004 „reorganizarea structurii spitalelor – şi mai ales a celui de la Poiana Mare, cu găsirea posibilităţilor de reintroducere a pacienţilor în familie, cu dezvoltarea asistenţei comunitare psihiatrice“. Presate de Comisia Europeană, autorităţile s-au întors cu faţa spre sistemul de sănătate mintală înainte de aderare: s-au acordat fonduri consistente, s-au mai înfiinţat centre de sănătate mintală, s-au creat proiecte. Astăzi, încă se mai folosesc rapoartele şi concluziile de-atunci, însă lucrurile au reintrat în amorţeală.
Mamutul acaparator
Problema majoră este în continuare rolul central care-i revine spitalului şi ineficienţa (de multe ori, absenţa) psihiatriei comunitare. În Finlanda, ţară cu care Ministerul Sănătăţii are un proiect, clienţii serviciilor de psihiatrie care primesc îngrijire în ambulatoriu apelează constant la serviciile de asistenţă medicală, fie pentru verificarea medicaţiei sau reînnoirea reţetelor, fie pentru programarea şedinţelor de terapie. Scopul acestei măsuri este ca toată lumea să poată folosi serviciile „normale“ de îngrijire a sănătăţii, indiferent de diagnostic. În România, slăbiciunea sistemului de sănătate este prevenţia. Mulţi bolnavi ajung la spital în situaţii-limită, când afecţiunea a depăşit stadiul iniţial. Poate tocmai de aceea, 80% dintre persoanele internate la Poiana Mare, în Dolj, se reîntorc.
Descris de medici şi recunoscut de rapoartele Ministerului Sănătăţii din România, tiparul repetitiv se aplică fiecărei regiuni şi, mai ales, mediului rural. Când apare o tulburare psihică, familia o neglijează adesea, din lipsă de informare sau din neîncredere. Abia în momentul crizei, când vocile şi ţipetele trec dincolo de zidurile casei, familia sau vecinii se grăbesc către medicul de familie, care îl orientează pe pacient direct către internare. Majoritatea sunt duşi direct la spitalul de psihiatrie.
80% se reîntorc
În 2011, statisticile Asociaţiei Naţionale pentru Persoanele cu Handicap arată că în ţară există o singură echipă mobilă, trei centre de consiliere psihosocială, 53 de centre cu regim de zi şi 52 de centre de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică. Numărul persoanelor instituţionalizate şi neinstituţionalizate cu afecţiuni mentale şi psihice depăşeşte 200.000. Iar lucrurile au rămas în acelaşi stadiu. „În Poiană, circa 70% din pacienţi sunt din mediul rural“, prezintă succint situaţia directorul Spitalului de Psihiatrie Poiana Mare, Virginia Dianu. „Drumul pe care-l parcurg este destul de previzibil şi repetitiv: trimişi adesea de medicul de familie, ajung în spital în situaţii grave, limită. Noi spunem «decompensaţi», în criză. Aici sunt evaluaţi, primesc tratament şi starea le este ameliorată. Sunt externaţi, însă, de cele mai multe ori, fie pentru că se simt mai bine şi cred că asta a fost tot, fie pentru că se-apucă de băut sau pentru că sunt singuri, renunţă la tratament“. Netratată, ca orice altă boală, maladia psihică se manifestă din nou. Marginalizaţi de comunitate şi uneori chiar de familie, oamenii ajung tot la spital şi tot în stare gravă. Cu cât trece timpul însă, cu atât boala se instalează mai bine, iar şansele de ameliorare scad.
Adăpost în sat
Un kilometru mai departe de Terezin, fostul lagăr nazist de concentrare din apropiere de Praga, în Ceske Kopisty, o casă a fost transformată în adăpost pentru persoanele cu afecţiuni mintale care au nevoie de îngrijire permanentă. Întors din Norvegia, unde se mutase de mulţi ani, Petr Netjek a creat Camphill (primul aşezământ de acest tip din Republica Cehă) în timp: o fermă de legume, ateliere pentru activităţi terapeutice diferite, evenimente, festivaluri, pieţe deschise. Nu sunt însă multe adăposturi pentru astfel de terapii. Sistemului de sănătate mintală ceh îi lipseşte, ca şi celui românesc, în primul rând, finanţarea. Oamenii cu afecţiuni psihice nu au prea multe alternative: instituţiile de asistenţă socială, adăposturile speciale pentru pensionari, un sprijin pentru viaţa de zi cu zi şi o comunitate în care fiecare contribuţie să fie apreciată, aproape toate sunt acoperite de spital.
Salonul pentru refugiu
Mii de kilometri mai departe, dincolo de Atlantic, în statul Georgia, o mână de oameni se străduiesc să menţină finanţarea unui centru pentru a asigura un serviciu unic în regiune. „Oamenii nu vin să se interneze aici. Ajung doar atunci când presimt sau când trec printr-o criză şi, decât să meargă în instituţii, se refugiază aici. Lunar vin între 115-200 de persoane, nu avem mai multe resurse. Nu cerem nimic, nici un diagnostic, şi încercăm să vedem dincolo de boală. Este ca un refugiu de zi în care ceea ce oferim noi este încredere. Încrederea în oameni“, descrie Sherry Tucker, unul dintre cei care lucrează pentru „Peer Support and Wellness Center“, un centru în apropiere de Atlanta.
Dispreţul
Statele Unite n-au depăşit însă nici ele criza din sănătatea mintală. „Americanii cei mai neglijaţi şi pe care nimeni nu-i aude nu sunt nici negrii, nici femeile, nici săracii, ci cei cu minţile tulburate. De ce? Pentru că nimeni nu-i ascultă“, spicuieşte dintr-o scrisoare primită Rosalynn Carter, fosta Prima Doamnă a Americii, în cartea „Within Our Reach – Ending the Mental Health Crisis“ (În puterea noastră – Punând capăt crizei din sănătatea mintală). Însă discriminarea şi lipsa de respect nu sunt diferite în România: „Societatea compătimeşte pacientul cu cancer. Publicul este chiar educat să aibă compasiune pentru alcoolici. Este foarte bine, însă când va fi suficient de educată societatea să simtă mai degrabă înţelegere decât dispreţ faţă de cei bolnavi psihic? Este ca şi cum aceşti oameni sunt pedepsiţi pentru că sunt bolnavi“.
Articolul face parte dintr-un proiect în cadrul „Bursele Rosalynn Carter – pentru jurnalism pe probleme de sănătate mintală“ 2010 – 2011
Ghid pentru stradă
Când întâlniţi o persoană despre care credeţi sau ştiţi că suferă de o afecţiune mintală, încercaţi s-o aprobaţi în ceea ce spune. Contrazicând, nu faceţi decât să-i stârniţi agitaţia.
Dacă simţiţi că este în pragul unei crize, sugeraţi-i indirect să meargă la un medic.
Nu-i spuneţi „nu“.
Nu încercaţi să-i impuneţi ceva.
Dacă cei care lucrează zi de zi cu diferiţi bolnavi n-au păţit nimic, e puţin probabil ca tocmai dumneavoastră să fiţi agresat din senin.
Linkuri utile
Instituţii publice: http://www.anph.ro/lista_institutii.php?m=informatii&id_ip=
DGASPC Dolj: http://www.dgaspcdolj.ro/dgaspc-dolj/servlet/portal
