O lume veche, cu obiceiurile şi tradiţiile ei, care abia mai pâlpâie în faţa curentelor moderne şi a influenţei Occidentului, este creionată în pagini de jurnal de unul dintre maeştrii condeiului, Constantin Argetoianu.
Un oraş în care străzile erau pavate cu scânduri de lemn, unde noroiul năvălea cu fiecare ploaie şi unde praful te acapara în zi toridă de vară, este descris de Constantin Argetoianu în „Pentru cei de mâine: amintiri din vremea celor de ieri“. Ultimele rămăşiţe din vechile obiceiuri, din vechile tradiţii moştenite din bătrâni, sunt descrise în paginile jurnalului său. „Cine a trăit înainte de 1877 a cunoscut o cu totul altă viaţă… Lumea veche cu obiceiurile şi cu tradiţiile ei, pe care curentele moderne şi influenţa Occidentului începuseră deja să le clatine, face loc unei lumi noi. Libertatea de mişcare şi porţile deschise tuturor posibilităţilor au incitat pe fiecare să iasă din liniştea vieţii patriarhale, limitată între cele câteva ziduri ale cerdacului sau ale divanului strămoşesc, şi să se arunce în învălmăşeala străzii.
Mărturiile acestei lumi vechi, mai ales în ceea ce priveşte mentalitatea şi sensibilitatea oamenilor, sunt din nefericire puţine“. Printre acestea se numără şi însemnările lui Constantin Argetoianu, care au la bază poveştile de viaţă zugrăvite de părintele său şi care ne ajută astăzi să reconstituim imaginea unei Craiove vechi şi pline de farmec.
Din vremuri demult apuse
Poveştile de viaţă care sunt astăzi rânduri scrise într-o carte vorbesc de o lume dispărută, o lume în care lucrurile erau rudimentare încă.
Erau vremuri în care pruncii prăpădiţi erau înveliţi în blană de iepure şi puşi după sobă, căci pe acea vreme nu existau „couveuse-le“ artificiale, sau când îngrijirile medicale erau îndeplinite de un singur medic, „un fel de felcer“. „Pe atunci, în Craiova, îngrijirile medicale erau rudimentare. Un singur medic, un fel de felcer, Wilag, lăsa sânge la toţi bolnavii. Unii mai încăpăţânaţi rezistau. În afară de Wilag, se mai aducea la căpătâiul bolnavului icoana Maicii Domnului, de la biserica Madona Dudu, icoană miraculoasă pe care un călugăr o găsise într-un dud bătrân. Când se îmbolnăvea grav o persoană cu dare de mână, se aducea icoana în procesiune, la patul bolnavului. Icoana era purtată de doi preoţi: dacă se lăsa greu, semnul era rău şi nu mai era scăpare pentru bolnav. Dacă, dimpotrivă, se lăsa uşor, bolnavul scăpa“.
La acea vreme nici mijloacele de trasport nu erau tocmai comode. „În fiecare vacanţă, tată-meu se ducea la Craiova în olac. Olacul era un cărucior pe două roate, fără arcuri, înhămat cu patru sau şase cai care mergeau tot în galop şi se schimbau din poştă în poştă. În olac, în lipsa arcurilor se puneau pentru comoditatea călătorului un braţ bun de paie sau de fân peste un teanc de mărăcini.
Surugiul conducea numai în chiote şi pocnituri şi bici, călare, pe rotaşul din stânga.
Olacul reprezintă «Rapidul» de azi în mijloacele de comunicare de pe vremurile acelea, şi străbătea distanţa de al Bucureşti la Craiova în 24 de ore, în mers continuu. De şosea nu era nici vorbă, drumul-bun pe secetă, răsturnişuri şi hopuri după ploaie – trecea râurile prin vaduri, afară de Argeş şi Olt – peste care olacul era dus pe un pod plutitor“.
Craiova era cu totul alta. În afară de casele boiereşti şi de câteva case de negustori înstăriţi, nu era nici un edificiu însemnat, lăsând bisericile la o parte. Prefectura, Primăria, Curtea şi tribunalele, comandamentele militare şi administraţiile civile erau instalate cu chirie în case particulare, prost ţinute şi dărăpănate. „Numai Liceul avea localul său propriu, o casă cu un cat peste parter mâncat de umezeală, cu un maidan plantat cu salcâmi în faţă, parodie de grădină spurcată iarna ca şi vara de mirosul latrinelor lipsite, ca şi tot oraşul, de apă.
Teatrul, clădit de Teodorini, tatăl cunoscutei cantatriţe, deşi simpatic ca arhitectură internă, era mic, fără aparenţă şi avea pe din afară aspectul unui grajd; Grădina Bibescu era încă o proprietate particulară şi aproape abandonată, iar grădina Mihai Bravul, abia plantată cu felinare de petrol strâmbe şi cu salcâmi strâmbi şi ei ea de toate, numai un loc de recreaţie nu“, notează Constantin Argetoianu din noianul amitirilor zugrăvite de tatăl său în timpul orele petrecute împreună de cei doi.
Aşa a arătat Craiova într-o vreme fascinantă şi cuceritoare.
