17.8 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024

Dilema din Rast


Au trecut patru ani de când Dunărea a măturat cu furie oarbă Rastul. Au căzut case, au pierit gospodării de-o viaţă, într-un potop al deznădejdii şi amarului. Astăzi, unii localnici şi-au luat viaţa de la început în Rastu Nou, ridicat cinci kilometri mai departe de iad. Restul parc-au uitat. Şi ţin cu dinţii de un pământ care, în orice clipă, poate fi luat din nou de ape.

Indicatorul de tablă anunţă oarecum cu pompă: Rastu Nou. Trecem de el. Şi mi-aduc aminte: în aprilie 2006 a fost prăpădul – apa a luat Rastul. Şi aici a fost refugiul.
Parcă s-a întâmplat ieri. De-o parte şi de alta a drumului pe care mergem, se înghesuiau acum aproape trei ani corturi, adăposturi încropite din saci ori cârpe, coteţe cu găini dosite pe unde se putuse, ceaune puse la fiert pentru plicurile cu mâncare primite de la ajutoare. Era un du-te-vino agitat, înlăcrimat, deznădăjduit. Cu ochi sticloşi de durere, răstenii îşi strângeau copiii la fereală şi se duceau apoi unde auzeau că mai descarcă un tir. O pastă de dinţi, o pătură, o haină mai groasă sau ciocolată – toate erau bune, nimic nu prisosea. La câteva sute de metri, armata împărţea hrană caldă. Oamenii stăteau la rând, cu câte o crăticioară cu smalţul sărit, o umpleau şi o acopereau repede cu un prosop, să nu se răcească până la cort. Şi acolo, pe ciucite, împărţeau cu neamurile orice dumicat. Se duceau apoi la biserica din pânză să se roage la Dumnezeu să nu le ia Dunărea tot. Ori la dispensar, construit tot din foi de cort, să ia câte un sirop de tuse pentru copii, un calmant pentru durerile trupeşti, unul pentru cele sufleteşti. Au crezut atunci cu toţii că pier. N-a murit totuşi nimeni în Rast, în urgia din 2006. Doar după ce a trecut prăpădul şi lumea s-a mai întors în sat, s-au dus, parcă după apă, câteva zeci de săteni, spune acelaşi primar de atunci, Iulian Silişteanu.

Astmu’ e de vină

În Rastu Vechi, la asfalt, Ghiţă şi Verginica a lu’ Enea au rămas şi azi să se uite la temelie. Le-a căzut casa cu totul. Patru camere, o bucătărie, două săli. Când a dat viitura, armata i-a scăpat cu barca şi i-a dus la Ghidici, la corturi. Iar când s-a uscat locul, s-au întors. Au primit casă în satul nou. Două camere, o bucătărie şi baie. Nu le-a trebuit, însă. Au rămas acolo, lângă dărâmături. Până s-au dezmeticit, cărămida ce-a mai rămas întreagă s-a uscat de-a binelea. Au lipit-o cu pământ în spatele prăpădului, ridicând o cămăruţă şi o sală. Acolo trăiesc de aproape patru ani. În Rastu Nou au ajuns o dată. Şi le-a fost de ajuns.
„Păi ce-am să mă mut? Io sunt bolnavă, dragă, am astm… Soţul, bolnav şi el… nu muncim, noi suntem cu socialu’“, priveşte şters femeia, mişcând anevoie buzele, dar nu din neputinţă. „Cum să plecăm de-aci?! Nu-mi place acolo, o fi casa bună, da’ nu e terminată. Şi nici gard n-are“. Mă uit împrejur – plăci de beton înconjoară curtea neîngrijită. Sugestia mea nu o convinge: „Păi trebuie cinci-şase transpoarte să îl ducem acolo. Crezi că e simplu?…“, rânjeşte năuc Verginica. „Şi-apoi, acolo nici nu am cu cine sta la taină!“.
Binevoitoare, ne arată casele vecinilor, ale Brăgaru şi ale Ciochindea, căzute şi ele pe jumătate, însă locuite. Cu tot cheful ei de taină, Verginica nu ne poate duce însă la ei: „Nu vorbim,
ne-am certat…“.

Casele, cele mai bune ajutoare

1.170 de locuinţe număra Rastul în 2007. 4.000 de oameni au fost evacuaţi din gospodăriile cu apa ajunsă până la brâu. Unii au fost duşi la cort, alţii – la primăriile învecinate, alţii – la neamuri.
Ajutoarele au curs aici ca nicăieri până atunci. „Aduseseră scoţienii nişte tuburi cu mâner, ziceai că e conservă“, îşi aminteşte primarul. „Da’ era cremă de mâini. Două luni au mâncat ale Georgescu din ea. Le plăcea, că era şi parfumată, o întindeau pe pâine“.
Au venit italienii, nemţii, sârbii, popii ortodocşi, dar şi penticostali, Becali, Tăriceanu şi chiar Băsescu, miniştri, directori, funcţionari cu poziţie. S-au ţinut discursuri, s-au numărat pierderile, dar şi sacii cu ajutoare. Răstenii însă nu pricepeau decât una şi bună: îşi voiau casele înapoi. Sau, dacă nu, altele noi.
Până în octombrie, Dunărea n-a vrut să plece. A stat apa în Rastu Vechi şase luni. Casele s-au murat. Ce nu căzuse la viitură a căzut după. Becali a fost primul care a ajuns aici, la potop. „A făcut 44 de case, pe banii lui“, îl laudă Silişteanu pe afaceristul din Pipera. După ce statul şi-a retras promisiunea de a ridica toate cele 1.170 de locuinţe, câte fuseseră în Rastul Vechi, Biserica Ortodoxă Română, la îndemnul Prea Înaltului Teofan, a ridicat zece case, acestea fiind singurele complet utilate, cu parchet, gresie, faianţă, aragaz, televizor etc. Prin programul ANL s-au mai construit 300 de locuinţe. Iar pentru 521 de acoperişuri, statul a oferit materiale şi bani pentru executare, în vreme ce construcţiile s-au ridicat prin „forţe proprii“. „Cultul penticostal ne-a adus mâna de lucru“, spune primarul Silişteanu, „de la Arad şi Bihor. Şi am căzut la înţelegere cu ministrul să ne dea 45 de milioane pentru casa cu două camere şi 35 pentru cea cu una singură. Iar totul a fost construit după proiecte-tip, date de guvern“.

„Să stai la taină în soare nu poţi…“

Tuşa Siţa a rămas celebră în sat pentru o păţanie de la inundaţii. A venit cu nora la primărie să ia nişte oameni cu care să scoată lucrurile din casa umplută cu apă. Pe băiat îl lăsaseră acolo, să mai adune ce-o putea. Până s-au întors ele, casa a căzut. Iar femeile s-au jelit o zi întreagă că le-a murit băiatul (soţul) sub dărâmături. Aşa a aflat şi bărbatul, peste câteva ore, la cârciumă, de la oameni. Că fusese dat mort.
Tuşa Siţa nu s-a supărat pe hazul lumii, cum nici lumea nu s-a supărat pe ea. Ba de atunci încoace, nu e zi să nu-i spună careva să se mute în satul nou, că i-o fi mai bine şi n-ar mai sta în pericol. A primit casă acolo. Nouă, frumoasă, cu termopane şi acoperiş roşu. Becali i-a făcut-o. Dar femeia n-a vrut în ruptul capului, deşi fata are casă şi buletin de Rastu Nou, iar băiatul e bine-mersi în Băileşti. O ţine una şi bună: „Nu mă mut, că mai am de luat nişte lemne din casa veche“, şi arată înspre pereţii adunaţi de puhoi peste mobila putrezită. „Şi să vină cineva să o dărâm pe-asta de tot, să iau ce se mai poate. Ba să mă ajute careva cu nişte mobilă, să pun acolo unde mă duc, că, deh, am pensioara de numai 300, maică… Şi mă mut. Da’ nu ştiu, zău, ce-oi face cu căldura asta, că acolo nu prea e umbră. Şi să stai la taină în soare nu poţi…“.

Răstenii – la muncă, hoţii – la uşă

Mă uit în stânga şi-n dreapta. Corturile nu mai sunt. Dar, aliniate una lângă alta – cu uliţele drepte şi curţile trasate cu rigla -, casele din Rastu Nou parcă au fost aşezate cu mâna. Ordonate, măsurate la centimetru, nu sunt tocmai o încântare pentru ochi. Verdeaţă nu prea au, abia anul trecut primarul a plantat câţiva pomi fructiferi, nişte salcâmi şi nişte sălcii, iar oamenii au plantat flori şi legume după cum au avut chef. Umbră şi răcoare, dar mai ales imagine de sat, cu toate cele de trebuinţă, vor fi în Rastu Nou abia peste vreo cinci ani. „Să nu uite nimeni însă că satul ăsta nou a fost ridicat în câteva luni“, spune, a mia oară, Silişteanu. „Casele sunt noi toate. Cu sală, bucătărie, baie, mult mai bune decât majoritatea locuinţelor din vechiul sat. Şi, aflate la o diferenţă de nivel de peste zece metri de Rastu Vechi, ferite de pericolul unei eventuale inundaţii“.
Cam toate sunt gri şi albe, ba unele au rămas chiar netencuite. Doar ici-colo, vreun răstean mai cu dare de mână a mărit locuinţa-tip şi a vopsit-o în culori vii, i-a adăugat brizbrizuri, a pus viţă înaltă şi garaj la parter. Dar ăştia, mai avuţi, spune agentul de poliţie Marius Pelea Daniel, sunt rudarii, care ştiu ei bine cum să facă rost de bani, prin ţară sau străinătate. Mai rar câte un român, dar numai dacă pleacă juma’ de an în Spania, la muncă. Şi pe unii, şi pe alţii îi aşteaptă însă surprize mari la întoarcere.
„Se fură zdravăn în Rastu Nou, mai ales când proprietarii sunt plecaţi la muncă «dincolo»“, spune agentul Pelea, tinerel şi ambiţios, doar de un an angajat în postul de aici. „Până să vin eu, se furau uşi, ferestre, acoperişuri. Acum, s-a mai stabilizat situaţia, dar tot nu se pierde nici o ocazie bună. Se fură deopotrivă de la români şi de la romi“.

30% s-au mutat, restul citesc

Aşa cum s-a întâmplat la inundaţii – când, o spune în gura mare primarul, fără frică, statul a furat Rastu Nou de 10.000 de metri cubi de balast, valorând atunci peste cinci miliarde de lei vechi – acum furtul se practică aprig între vecini.
La noul post de poliţie – construcţie impozantă, la marginea satului nou, vizavi de viitoarea primărie -, pe harta de pe perete sunt trasate, în culori diferite, furturile de cabluri electrice, furturile de animale şi păsări, furturile de bunuri din locuinţe. Destule, consideră agentul Pelea. Dar prea multe, în realitate, pentru cei trei poliţişti, nevoiţi să se ocupe de infracţiunile din două sate: Rastu Nou şi Rastu Vechi.
„Doar 30% dintre răsteni s-au mutat aici (satul nou – n.r.), cei care şi-au pierdut definitiv casele şi cei tineri. Restul, mai mult bătrânii, nu vor să-şi părăsească gospodăriile, deşi nu prea mai au ce alege de-acolo. Sunt singuri şi nu mai au cu ce să ia viaţa de la capăt. Iar pentru noi nu e uşor. E un sigur post de poliţie pentru două sate, doi preoţi care lucrează în ture, unul în biserica veche, altul în biserica amenajată într-o casă de aici; o singură primărie, care deocamdată funcţionează în Rastu Vechi. Dar, când se va termina construcţia nouă, se va muta aici. Satul e frumos, trebuie doar populat“, mai spune agentul Pelea, cu convingere. E nou aici, a venit doar de un an, dar deja şi-a făcut o idee despre oameni şi realităţi.
Tot după inundaţii a venit în Rastu Nou şi Magdalena Ştefănică. A fost profesoară în Craiova. Dar, pentru că apa a distrus o mare parte din gospodăria mamei sale, şi-a luat soţul şi s-a mutat aici în 2008, să o ajute. O vreme a fost educatoare pentru copiii a căror grădiniţă fusese distrusă. Acum este bibliotecară – chiar în fostul post de poliţie din Rastu Vechi. Şi spune cu încântare că răstenii citesc. „Poate să mai uite necazurile prin care au trecut, poate pentru că aşa făceau şi înainte… Nu ştiu. Dar descopăr în fiecare zi cu bucurie că oamenii vor să afle multe despre lumea asta mare“, zâmbeşte Magdalena.

Departe de apă

De la indicator, traversăm Rastu Nou cu încetineală. Mă uit spre locuinţele răsărite în locul corturilor de acum patru ani. Nu sunt frumoase. Dar le pot salva oamenilor viaţa.
Luăm la întâmplare ultima linie, la stânga. Casele se înşiruie cuminţi, surori. Pe fiecare există o plăcuţă metalică, vopsită cu numele proprietarului. Lăzărică Florea, Boabă Elena, Floarea Enea, Florea Victoria… Puţine sunt locuite. Dintre acestea, două, alăturate, nedespărţite de gard, îmi atrag atenţia: au curtea plină de flori. Puzderie de culori înviorează locul parcă adormit de zăpuşeală. Bat în poartă şi îmi răspunde Alina Cârjan, fiica lui Constantin Cârjan – unul dintre răstenii care şi-au pierdut casa în inundaţii. „La fel au păţit şi bunicii“, povesteşte Alina, „dar ei au rămas acolo, în satul vechi, ca toţi bătrânii“. Restul familiei – Constantin şi sora sa – s-a mutat aici cum s-au dat în primire casele. Nu e la fel cu ce au avut, dar au putut să ia viaţa de la capăt. Gospodari, oamenii şi-au construit la fiecare casă câte un pridvor. Au plantat pomi fructiferi şi sumedenie de flori. Interiorul l-au mobilat. Sunt mulţumiţi, zic ei. Şi, în orice caz, departe de apă.    
Au trecut patru ani. Iulian Silişteanu, primarul, zice că au fost grei. Să reconstruiască satul, să aibă grijă să nu se fure, să liniştească oamenii, să-i încurajeze să se mute, să ia viaţa de la capăt. Mai sunt mulţi de convins, însă, zice el. Poate exemplul lui va atârna mai greu decât sfatul – casa primului om din sat e pe sfârşite şi nici ridicarea primăriei nu va mai dura mult. Vicele, la fel. Mai mult, pentru că nu a avut suficienţi bani să-şi pună noua locuinţă la punct, acesta şi-a lăsat copiii la părinţi, şi-a luat nevasta şi a plecat la curăţat usturoi în Spania.
„Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu are grijă de ei. Li s-au oferit case, posibilitatea de a se feri de alte calamităţi. Ei trebuie să aleagă!“.
Că nu s-a spart digul la timp, ca să salveze bazinul piscicol al lui Lily Schutz, sau Măgurelele şi Giurgiul, că nu s-a încercat scoaterea apei prin „sifonare“, cum a propus Silişteanu, că nu se decolmatează canalele, cum ar trebui, că nu s-a înălţat digul nici în patru ani, toate sunt discuţii de mult uitate în cele două Rasturi. Cea mai mare dilemă a rămas doar una: unde să trăiască răstenii?

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

17 COMENTARII