S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Nu a contat că ea avea 64 de ani şi el cu vreo 13 ani mai mult. Nici că nu au avut alai, familiile nu au fost prezente, iar în loc de un certificat de căsătorie, le-a pus popa cununiile la altar. Astăzi, după zece ani de când s-au văzut întâiaşi dată, tanti Măria şi nea Ionică formează o pereche trainică şi nu de puţini invidiată la Azilul de Bătrâni din Craiova.
Stau amândoi pe conducta de apă, lipiţi unul de altul. E frig. O dimineaţă de primăvară mohorâtă, aşa cum bătrânii de la azil s-au obişnuit deja să îndure. Îmbrăcaţi bine „pe didijos“ şi cu halate de molton deasupra, nea Ionică şi tanti Măria au ieşit totuşi la aer, ca în fiecare zi. Au locul lor, spre poartă, mai retras, departe de privirile pizmaşe ale celorlalţi. Acolo, pe conductă, s-au şi cunoscut acum zece ani, când ea a venit, floare proaspătă, la cămin. S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Simplu şi firesc, aşa cum nu o dată s-a întâmplat între bătrânii de la cămin. Dintre toţi, cei mai mulţi au plecat liniştiţi la loc cu verdeaţă. Unii au rămas „văduvi“ de jumătăţile cu care s-au pricopsit în azil. Doar nea Ionică şi tanti Măria au rămas împreună, drepţi ca lumânarea, să poarte stindardul iubirii printre băncile şi conductele aşezământului.
„L-am luat de cavaler“
Cu o sclipire tandră în ochi, bătrâna scoate din mânecă o portocală. Galant, bărbatul îi face cu ochiul şi îi strecoară în palmă briceagul păstrat în buzunar. Femeia decojeşte încet fructul, având grijă să-l împartă apoi pe jumătate.
„O dăm pe din două“, îngână bătrânul, dezvelindu-şi singurul dinte, auriu. „Aşa cum împărţim tot, de zece ani încoace. Tot ce ne-a mai rămas, adică un pic mai mult decât nimic“, chicoteşte el, făcând un semn complice consoartei de pe ţeavă. Bătrâna râde, ştirbă de tot. „Are humor, băiatul“, îl laudă cu drag. „Păi de-aia l-am şi luat: frumos, deştept şi cavaler, numai bun să-l încep eu!…“ Râzând pe înfundate, bătrâneii se trag mai aproape unul de celălalt, amuzaţi nevoie mare de neruşinarea lor. Şi de ce n-ar râde?! La anii lor, nu mai pot face decât haz de necaz…
Cununie pentru pomeni
Dar nu de haz „s-au împreunat“ Ion Pascu şi Maria Stănică. Ci de nevoie. La 77 de ani, câţi număra acum zece ani, bărbatul nu mai avea pe nimeni pe lume. Din '84 rămăsese văduv. Copii n-a avut, doar un nepot care l-a „ajutat“ să ajungă la cămin şi să rămână singur cuc. Bucureşteancă, Maria a hotărât prin 2000 să nu le mai fie povară copiilor. Avea trei: două fete şi un băiat, toţi cu familii şi prea ocupaţi să mai aibă grijă şi de părinţi. S-a sfătuit aşadar cu soţul să plece la un cămin, să-şi vadă de bătrâneţile lor. El n-a vrut. Ea da. Şi pentru că avea o nepoată infirmieră în Craiova la Centrul de asistenţă socială de pe Tabaci, a decis să vină aici. S-a despărţit de bărbat prieteneşte – nu mai era nimic să-i ţină împreună. Şi aşa, la 64 de ani, tanti Maria Stănică şi-a făcut intrarea la azil ca orice jună liberă şi independentă.
Cuibuşor pe termen limitat
Singurătatea nu i-a priit însă prea mult. Aşa că s-a lăsat cucerită de Ion Pascu, „flăcău“ de seamă în azil, în mai puţin de două luni.
„Ne-am cununat la biserică“, povesteşte tanti Maria, cu ochii umezi de amintiri. „A mai fost o pereche de aci cu noi. Am avut nişte naşi luaţi în grabă şi, fără familie, fără copii, ne-am luat în faţa lui Dumnezeu. Nu cu acte, mamă, că nu mai contează actele la noi. Dar aşa, să ne mai dăm unul altuia pomană pentru morţi!“.
De alături, binedispus după gustarea răcoroasă de dimineaţă, nea Ionică plescăie încântat din buze. „Ne dăduse doamna directoare şi garsonieră, să stăm împreună“, îşi aminteşte, sugând încă din ultima felie de portocală. „Stăteam acolo, ne făcusem un cuibuşor al nostru. Fata mea gătea sau împletea flanele, eu îi ţineam de urât. Da' a fost unul al dracu' şi nu s-a lăsat până nu ne-a despărţit!“, oftează cu necaz bătrânul, în vreme ce Maria îl consolează, mângâindu-i braţul tremurător. „Lasă, tataie, să fie pe sufletul lor. Noi oricum nu ne lăsăm unul de altul!“.
Prostii, mai rar… Doamne, iartă-mă!
De doi ani, Ion Pascu şi Maria Stănică trăiesc „conjugal separat“. Mai bine spus, dorm separat. Pentru că, de cum răsar zorile şi până târziu în noapte, cei doi parteneri şed împreună afară, pe ploaie, soare, zăpadă sau vânt, în locul lor ferit – conducta de apă. Îşi beau cafeaua împreună, îşi fac cumpărăturile împreună, se plimbă împreună. Doar micile pauze sunt obligaţi să le respecte: cele de masă, deoarece mâncarea li se aduce separat, în camere. După satisfacerea instinctelor primare, însă, bătrânii îşi dau din nou întâlnire, pe hol sau afară.
„Şi punga e tot una, cum suntem noi doi unul!“, explică tanti Maria, însufleţită. „Uite, el luă «bursa» vineri, plăti taxa aci şi mai rămase un milion şi. Azi o iau eu, că sunt premiantă“, râde bătrâna. „Achit şi eu datoriile şi ce ne rămâne punem împreună. Mai cumpărăm nişte cafea, nişte zahăr, uite, şi nişte portocale. Şi ne mai facem şi cadouri, că, deh, aşa se face în căsnicie, să ţinem flacăra aprinsă“, zice bătrâna, întinzând cu graţie picioarele încălţate în papucii primiţi de 8 Martie de la nea Ionică. „Şi-aşa ne ducem noi zilele la azil. Unul cu altul, că nimeni nu mai întreabă de noi. Stăm împreună, că e greu dacă în ceasul de pe urmă nu îţi întinde nimeni un pahar cu apă. Nu ne gândim noi la prostii“, clipeşte surâzând în colţul gurii, „decât aşa, mai rar, Doamne, iartă-mă!…“.
