Casa Romanescu de pe Calea Unirii, reşedinţa preferată a familiei, ascunde şi astăzi frumuseţea zilelor de altădată, cu dineuri, cu întâlniri ale doamnelor, cu râsul copiilor.
În locul în care se adunau să-şi apropie sufletele Lucia şi Nicolae Romanescu după ce călătoreau prin Europa, după luni de zile sau chiar ani petrecuţi la Liege sau Paris, pătrundem şi noi astăzi, savurând poveştile vremii, zugrăvite în paginile volumului „Casa Romanescu“, al Elvirei Ecaterina Ivănescu.
Lumea Craiovei de atunci renaşte cu fiecare filă. Mobilată cu cele mai confortabile şi elegante piese aduse de la Viena, încălzită cu frumoasele şeminee comandate special pentru saloanele modernizate în stilul tuturor rezidenţelor boiereşti de la Craiova, Casa Romanescu strălucea.
„Era frumoasă Casa Romanescu în preajma anului 1894. Perdele albe de muselină fluturau la ferestre, luminaţi de lămpile vieneze, pereţii mătăsoşi aruncau străluciri misterioase; faţada dinspre Calea Unirii colorată în roşu veneţian subtonat îi dădea o notă optimistă, în contrast cu sobrietatea Bisericii Mântuleasa din vecinătate… Poarta de stejar, cu ghirlande de ramuri şi îngeraşi, parcă aştepta mereu oaspeţi, de când se aprinseseră toate lămpile în gangul boltit“.
Nu lipseau din decorul primitoarei case nici scoarţele olteneşti, chilimuri, vase ornamentale de ceramică şi mobilier ţărănesc din lemn sculptat, într-o îmbinare reuşită cu elementele occidentale.
O cină de altădată
În rochie de mătase densă, cu volane de dantelă, aşa îşi întâmpina Lucia Romanescu oaspeţii. Mesele se serveau în sufrageria de la parterul casei, care avea vedere spre grădină. În eleganţa încăperii, sfeşnicele de argint ori de alpaca, aşezate în linie dreaptă pe mijlocul mesei, trimiteau o tainică lumină pe chipurile celor ce se bucurau de ospitalitatea Romaneştilor.
Mesele începeau deseori cu franţuzeştile hors d’oeuvres. Nu lipsea însă nici ţuica românească, făcută din prunele de pe moşia Cloşani, iar lângă friptură se aşezau mici lubeniţe murate şi, uneori, o frumoasă pâine făcută la ţest, pentru a le aminti celor prezenţi că se află în Oltenia.
Bucatele alese erau purtate pe braţe de bucătarul grec Kiros, îmbrăcat în costumul ţării sale. El era cel care îi răsfăţa deseori pe copiii familiei cu dulciuri însiropate şi care în cadrul meselor festive îi încânta pe oaspeţi nu numai cu prezenţa sa, dar şi cu pricomigdale, corăbioare, baclavale şi sarailii.
Şi atunci când musafirii se retrăgeau spre salon, copiii familiei Romanescu îi delectau deseori. Cel mai mare, Ionel, îi impresiona cu inteligenţa sa sclipitoare. „Pe Nicolae Iorga l-a făcut să afirme: «Ştie prea multe pentru vârsta lui. E un copil bătrân». Pasiunea sa pentru construirea planoarelor era subiect foarte controversat la Craiova. Deseori, spărgea felinarele de pe Calea Unirii cu jucăriile zburătoare pe care le confecţiona cu pasiune“, se notează în volumul „Casa Romanescu“.
Marcel, cel mic, era poetul casei. El avea grijă să impresioneze recitând cu elan din poeziile lui Alecsandri. Admira seratele pe care Lucia Romanescu le organiza în casa lor şi-i plăcea să fie prezent şi să-şi etaleze talentul în faţa doamnelor.
Mai puţin sociabili erau Niculiţă, Alex şi Radu, care cu greu se lăsau convinşi să apară în faţa oaspeţilor. O preferau pe Sevastiţa, femeia adusă de la Lipov pentru treburile casei, care era un adevărat sac cu poveşti.
În lumea aventurilor
Ea era cea care îi conducea în lumea poveştilor cu haiduci şi hoţi de cai ori cu strigoi care apăreau noaptea prin cimitirul satului. Nu îi impresionau pe cei mici basmele despre Ileana Cosânzeana. „Ei ascultau cu ochişorii înflăcăraţi isprăvi despre viteji olteni care înfruntaseră pe oamenii paşei din Vidin, care treceau Dunărea ca să prade satele“.
Aceştia erau Romaneştii. Închidem cartea şi părăsim lumea lor pentru a o redescoperi cu altă lectură, cu alţi oaspeţi la braţ şi alte obiceiuri.
